Dezbaterea despre frontiere

Adaug la postarea mea de ieri, textul suport al interventiei mele din cadrul dezbaterii:

PARADOXUL FRONTIERELOR INTR-O LUME GLOBALIZATA

 

Despre frontiera

Frontiera, privita ca limita, a fost la inceputuri un capat, mai exact un capat de drum. Etimologia verbului „arriver” pastreaza aceasta nuanta de „sfarsit de drum„: cuvantul deriva de la lat. „ad rivum” („la râu”), cursul unui râu marcand sfarsitul migratiei unei comunitati si inceputul sedentarizarii ei. Nu intamplator marile civilizatii s-au format in jurul unui fluviu: acolo, „la râu”, era sfarsitul migratiei, capatul drumului, limita, altfel spus, acolo urma sa fie pus hotarul unei comunitati umane sedentarizate.

Primele frontiere au fost delimitari naturale: cel mai adesea, un curs de apa sau un lant muntos.                                                                                                    Marcajul conventional al frontierei a venit mult mai tarziu, in istorie, apogeul artificialitatii fiind atins in cartografia Africii coloniale si postcoloniale. Liniile frontierelor la nivel continental – trasate arbitrar si adesea cinic de fostii colonizatori, in dispretul unor vechi si marcate legaturi intre comunitatile locale – contrazic pana la sfidare realitatile geografice, etnice si culturale ale imensului spatiu african. Din fericire, populatiile s-au miscat si se misca, in continuare, mai rapid in logicile lor de retea, reusind sa contrabalanseze logica statala, greoaie.

O lume globalizata

Lumea de azi traieste sub semnul „globalizarii” (francezii tin sa-i spuna mondializare„), un concept pornit dinspre economia liberala si migrat in lexiconul politic al relatiilor internationale.

Odata cu economia globalizata – care a impus imaginea unei lumi fluide – s-a crezut ca frontierele ar urma sa se spiritualizeze, poate chiar sa fie abolite. Ele conotau statul national, iar statul national era deja – si continua, din pacate, sa fie – considerat o realitate istorica obsoleta, partizanii lui fiind priviti cu suspiciune.

In Europa, retorica de la sfarsitul anilor ’80 vorbea de Marea Piata si de Europa fara frontiere. In aceasta logica, reporterii si medicii isi lansau actiunea specifica pe structuri autointitulate „fara frontiere„.

In fata unor granite politice sustinute de regimuri tiranice, legalitatea internationala avea sa consacre, in anii ’90, sub impulsul unui ministru-medic francez, „dreptul de ingerinta” – un fel de „drept in contra frontierelor”.

Proiectia europeana insasi evoca o comunitate supranationala si, politic, o structura a Uniunii Europene pe model federalist.

Paradoxul frontierei in lumea de azi

Realitatea arata insa altceva: intr-o lume globalizata – care se afiseaza, teoretic, „fara frontiere” – numai in Europa si in Asia Centrala ultimele doua decenii au adaugat 26.000 kilometri de granite politice legal instituite prin acorduri internationale, in vreme ce doar o singura frontiera a fost desfiintata, anume cea dintre cele doua Germanii.

De asemenea, la scara mondiala, in anul 2009 existau 192 state (pe langa teritorii cu statut dependent sau cu independente formale nerecunoscute). Adica de 4 ori mai multe decat la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si cu 20% mai mult decat in 1990.

Mai grav, conflictele cele mai disputate si durabile sunt cele al caror obiect vizeaza trasarea frontierelor: intre Israel si statele vecine acestuia, intre India, Pakistan si Afganistan. Conflictele inghetate pot, oricand, reizbucni, sunt virtual razboaie amanate.

In fine, tedintele centrifuge la autonomie si chiar la secesiune s-au multiplicat in Europa ultimelor decenii si in lume, alimentate de realitati dintre cele mai diverse: replierea identitara in fata globalizarii, satisfacerea unor aspiratii ale minoritatilor culturale si lingvistice critice la adresa unui stat resimtit drept iacobin, dorinta unor regiuni economic bogate de a obtine puteri sporite in raport cu statul.

Dupa cazul Kosovo, pe harta Europei se mentine o serie intreaga de arii cu potential centrifug (Catalonia, Wallonia, Tara Bascilor, Padania, Corsica, Scotia, Estul Ucrainei). La randul lor, conflictele inghetate, gestionate prost, risca evolutii fierbinti, cu efecte pe frontiere: Abhazia, Cecenia, Transnistria, Nagorno-Karabah.

Frontiera delimiteaza si protejeaza un spatiu de securitate

Peste tot in lume, pe fondul unei globalizari care agreseaza, in felul ei, frontiera, spatiul propriu, inteles la nivel statal sau privat, se delimiteaza asiduu si se securizeaza suplimentar.

La nivelul frontierei de stat, se instituie patrule, se monteaza camere de observare si noi filtre de control. Altfel spus, se trage hotar peste hotar.

La nivel individual, spatiul privat se protejeaza si se delimiteaza din ce in ce mai net de cel public: mecanica usii de la intrarea in casa se complica, se pun sub camere de observare si/sau de alerta usile sau portile, se angajeaza garzi de corp.

Paradoxal, intr-o lume globalizata, frontierele nu doar ca nu au fost abolite, ele rezista, in continuare, ba chiar se multiplica.

Frontierele Romaniei

Ca a fost vorba de valuri de popoare migratoare sau de „pohta” unor imperii, romanii au fost obligati sa le puna stavila, spre a-si apara spatiul national. Poate de aceea limba romana are lexical de ales atunci cand exprima ideea delimitarii politice a teritoriului: se pot folosi deopotriva, fara diferente semantice, un cuvant cu origini slave (GRANITA), altul preluat din maghiara (HOTAR) si foarte frecventul neologism FRONTIERA, intrat in limba noastra pe filiera franceza.

Harta Romaniei s-a modificat, in ultima suta de ani, de mai multe ori, cu sau fara pret de sange, dar fiecare adaugire s-a obtinut prin forta dreptului.

 

IAB_6884

IAB_6926

31 de gânduri despre “Dezbaterea despre frontiere

  1. TVR-ul public ramane ( cel putin redactia Stiri ) toxic .
    ” Dreptate dupa 25 de ani ” titreaza redactia Telejurnalului vorbind nu de calaii Securitatii Timisoara ucigand ranitii la mana si picior in Spitalul Universitar Timis in decembrie 1989 , ci de venirea minerilor in 13 iunie 1990 .
    Dar ce s-a intamplat in 12 iunie 1990 , nu este legat de eveniment ?
    Violentele au fost in 13-15 iunie opera ortacilor – vor fi cautati pentru identificare cei ce bateau suspectii ?
    Au fost identificati – inchisi ortacii care au ars de viu in septembrie 1991 recrutul jandarm din Alba ?
    Cei care au atacat Bucurestiul in februarie 1999 ?
    Sefii lor , adevati teroristi ?
    Nu , totul este o murdara conspiratie impotriva unui adevarat sef de stat , Ion Iliescu , 85 de ani …

    Apreciază

  2. Nu as pune frontierele in raporturi contradictorii cu globalizarea. Daca as proceda astfel, as deveni, fara sa vreau si fara sa stiu, un vector al globalismului, in expresia sa politica. Ar insemna sa girez o politica a centrului si a periferiei, a metropolei si a coloniei, a big brotherului postbelic sau a altor masti ale aceleiasi fete, responsabile de marile asimetrii economice si sociale. Sunt prea multe si prea evidente argumentele istorice de respingere, pentru a mai fi nevoie sa le reiau. Globalistii sunt aceiasi dintotdeauna, fie ca le-am spus mondialisti sau altcumva. Conceptul lor politic se invarte, invariabil, in jurul unei organizari sau integrari politice pe verticala, la scara intregii lumi, cu un guvern mondial sau o ordine unipolara, cum s-a intamplat dupa 1989-1991. Sau cum se incearca, si acum, sa se inghesuie diversitatea nationala, etnica, culturala religioasa etc., care inseamna tot atatea interese politice diferite, intr-un pat procustian unic sau, intr-un limbaj actual, intr-o logica singularista, de tip „politically correct”, inapoia caruia se afla, de fapt interese unilaterale. Globalistii pleaca de la un adevar tehnologic, de la noile tehnologii comunicationale care nu mai cunosc frontiere, care au „invins” S si T, facand posibila comunicarea in timp aproape real. Este jumatatea de adevar, care a aprins luminite licuricesti, ale unei posibile administrari a lumii precum un „sat global”, cum spunea McLuhan. Jumatatea de minciuna, care se trece sub tacere, este ca un astfel de progres ar fi unilateral, nicidecum multilateral. Tocmai constientizand limitele globalismului politic, lumea a inceput, in ultima vreme, sa se organizeze multipolar. Nu as absolutiza nici globalizarea economica, deja regionalizarea o contrabalanseaza cu succese crescande. Prin urmare, globalizarea si frontierizarea sunt lucruri diferite si opuse, ca proceste si tendinte, paradoxal cu adevarat ar fi daca prima ar cere desfiintarea celei de-a doua, dezechilibrul ar fi inevitabil si fatal. Frontiera de securitate ne apara, sa nu omitem ca tocmai frontierele moi au facut din terorism un fenomen global.

    Apreciază

  3. Despre paradoxul frontierelor și globalizare.

    Teza susținută de dl. Adrian Năstase că: „ într-o lume globalizată, frontierele nu doar că nu au fost abolite, ele rezistă, în continuare, ba chiar se multiplică” reflectă o realitate scoasă din contextul istoric și nu este corelată cu procesele globale (economic, politic, social, cultural, militar etc.)– care prin extensiune, intensitate, velocitate și impact dau seamă de ceea ce numi globalizare. Totodată, pleacă de la o premisă greșită, revendicată de la școala hiperglobalistă, și nefundamentată în realitate.

    Domnia Sa a luat ca punct de referință pentru susținerea tezei anii 1980, când globalizarea a devenit o modă în discursul public, odată cu mutațiile politice și progresul tehnologic – mai ales în domeniul tehnologiei informației și cu o anumită dinamică a proceselor puternic mediatizată.

    Trebuie precizat că David Held şi Antony McGrew – consideră globalizarea un proces care s-a manifestat din zorii preistoriei. În schimb, jumătatea secolului al 19-lea marchează un punct de referinţă în conturarea unui ansamblu de procese politice, economice, tehnologice, culturale şi sociale care s-au intensificat, au cunoscut o amplitudine şi au avut efecte notabile asupra structurii şi evoluţiei societăţii. Astfel, societăţile europene au construit sau au început să construiască economii capitaliste industrializate, armament şi tehnologii navale extrem de avansate şi instituţii de stat din ce în ce mai puternice care într-un interval foarte scut s-au răspândit la nivelul întregului glob schimbând structura societăţilor şi modul de viaţă al oamenilor, creând structuri de interdependenţă şi condiţionalitate ireversibile şi fără precedent în istorie.

    În acest contex istoric, în mai puțin de un secol, pattern-ul politic cunoaște o serie de mutații semnificate odată cu extinderea democrațiilor și cu autodeterminarea popoarelor. Aceste mutații au generat o schimbare a fontierelor marilor imperii, ca urmare a apariție statelor naționale. Deci, avem de a face cu o crește a numărului frontierelor și cu o întărire a statului național ca principal fundamental al ordinii internaționale.
    Cea de-a doua conflagrație mondială cauzează o schimbare a granițelor ca urmare a rezultatului războiului, dar pune și bazele unei schimbări paradigmatice a ideii de stat național și frontieră – odată cu punerea bazelor UE.

    Ce se întâmplă după 1989? Apar din nou mai multe frontiere, în schimb statul național suferă o serie de mutații. Statele au dreptul de a-și menține supremația asupra teritoriului, dar acesta este suprapus cu jurisdicția în expansiune a instituțiilor de guvernare internațională, precum și supus constrângerilor și obligațiilor ce decurg din dreptul internațional. De aici putem trage concluzia că globalizarea este asociată alături de regimul de suveranitate și cu apariția unor noi și puternice forme non-teritoriale de organizare economică și politică în spațiul internațional, asemenea corporațiilor multinaționale, mișcărilor sociale transnaționale, agențiilor de reglementare internaționale etc.(Held, 2004)

    Dispariția granițelor statelor pe care o invocă școala hiperglobalistă și pe care ați prezentat-o este doar o ipoteză nefundamentată și nu o realitate. Ei au crezut că piețele vor deveni total nereglementate și vor prelua funcțiile statului, teză utopică, deoarece evoluția globalizării a contrazis acest punct de vedere. Așa cum ați susținut și dvs. guvernele naționale sunt deținătoare ale monopolului legislativ, sunt principale surse de domniea legii, sunt puteri publice integratoare și reprezintă precondițiile reglementării prin legi internaționale.(Paul Hrist, Grahame Thompson, 2002, pag.383). Dar trebuie văzut și în ce măsură sunt și dacă sunt toate sau doar unele.

    În schimb problema este următoarea. Suveranitatea partajată mai permite statului să poată acționa strict în interes național, atunci când a cedat din suveranitate ? Granițele își mai păstrează același statut, mai pot fi deschise și închise în funcție de interesele naționale? Instituțiile la care au aderat fie sub diverse constrângeri, fie „ de bună voie” sunt suficient de legitime din punct de vedere democratic pentru a reprezenta interesele populațiilor la nivel național? Ce rol revine statului național? Dar instituțiile internaționale și regionale? Suntem cumva deținătorii unor granițe în cadrul cărora acționăm ca urmare a unor imperative impuse de instituțiile internaționale?

    Cred că după ce avem o viziune de ansamblul asupra acestor chestiuni am putea stabili o strategie, pentru a putea jongla eficient prin hățișul constrângerilor – naționale, regionale și internaționale. Spun asta pentru că acum guvernul național trebuie să facă față și unor provocări regionale și internaționale, pe lângă cele naționale, iar competențele lui sunt limitate – de multe ori sunt atât de limitate încât granițele nici nu mai pot constitui un instrument.

    Apreciază

  4. Votez pentru păstrarea frontierelor și pentru verificarea celor care trec frontierele peste tot în lume.
    Cred că doar așa se poate ține în frâu libera circulație a teroriștilor și infractorilor.
    Asta cu libera circulație mi se pare o utopie periculoasă.
    Dealtfel cred că se va renunța la ea mai devreme sau mai târziu.

    Apreciază

  5. Aveţi dreptate, cu cât se încearcă mai subtil eliminarea frontierelor „majore”, par din ce în ce mai importante frontierele „minore”.

    Este plină România de oameni care se judecă pentru deplasarea unui gard cu 10 de centimetri sau, uneori, numai pentru înclinarea acestuia. Pe terenurile mici, casele tind să ocupe tot ce pot ocupa, lasând către stradă doar o fâşie de 60 de centimetri lăţime, de-a lungul căreia se ridică, mândru, un gard perfect opac , de înălţime impunătoare, acoperind ferestrele de la parter. În coridorul rămas, proprietarul nu poate circula decât „pe cant”; nu pare să fie deranjat de această aberaţie.

    Împrejmuirea frumoasă, care lasă ochiul să se bucure de grădina din spatele ei, e tot mai rară. S-au inventat în schimb gardurile din fier forjat dublate de policarbonat fumuriu –şi, cu găselniţa asta românească, „secret garden ” rămâne „secret garden”, fără speranţă.

    Si, dacă ar fi să remarc ceva cu adevărat îngrijorător, uitaţi-vă cum, în timp ce spaţiul privat este atent îngrijit , măturat, igienizat, spaţiul public este tratat ca o mare ghenă de gunoi.

    Prin blocurile de locuinţe, poţi vedea cum locatarii se descalţă înainte de a deschide uşa şi intră cu pantofii în mână, ca nu cumva să strice ordinea şi disciplina din interiorul apartamentului; dar în faţa blocului, deci pe spaţiul comun, covorul de coji de seminţe şi ambalaje de celofan te întâmpină într-un fuior ridicat de vânt iar pe pereţii holului de acces „poziţia berzei” (un bocanc plin de noroi pe pardoseală şi un bocanc la fel de plin de noroi sprijinit pe varul superlavabil al peretelui) a lăsat o dungă de jeg aproape uniform, care dispare doar prin refacerea zugrăvelii.

    Ceea ce spun eu este un paradox, deoarece dincolo de „frontiera majoră”, populaţia României procedează taman invers: este foarte disciplinată şi atentă în spaţiul comun al Mamei Europa, are grijă să nu scuipe pe stradă şi să arunce corect hârtia la coş, în schimb, de cum a trecut graniţa înapoi şi a intrat în perimetrul „apartamentului ” numit Patria-mamă, aruncă doza de bere pe geamul automobilului şi serveţelul în care tocmai şi-a suflat nasul, fix pe trecerea de pietoni.

    Apreciază

  6. Toni Greblă nu este un cetăţean oarecare; până acum puţină vreme, dânsul era unul dintre cei mai importanţi oameni ai statului de drept, căci nu-i de colea să fii judecător al Curţii Constituţionale. Am citit cele câteva rânduri, date publicităţii chiar de către măria-sa DNA-ul, în legătură cu reţinerea acestuia.

    Şoc…şoc…şoc…a folosit un autoturism şi un telefon de la finul său…şi a primit (!!!) două rochii pentru doamna, tot de la fin… şi a clocit un trafic de influenţă confuz, despre care nu ştim dacă s-a consumat sau nu…şi a primit cordelină şi capsatoare în campania electorală…Peste toate, înfoiaţi, struţii!

    Iar peste struţi, care păreau de departe cei mai periculoşi acum vreo lună, intră în scenă , ţopăind, cele 50 de capre!

    Ceea ce face DNA-ul astăzi este nu numai stupid ci şi antipatriotic. Mâzga pe care încearcă să o întindă peste tot, va costa România pe termen lung, pentru că o transformă într-o ţară de mâna a şaptea, pe care nimeni nu va mai fi dispus să dea nici doi bani…

    În 2005, când s-a auzit în România de „febra aviară”, eram în vacanţă, în Grecia.

    Nici bine nu s-a anunţat, că Flutur a şi umplut cisternele cu apă chioară, şi-a suflecat mânecile şi şi-a anunţat toate rudele că e liber la dezinfecţie cu H2O , pe bani grei. În câteva zile, s-a golit toată România de turişti externi ; în Delta Dunării pensiunile au pus frumoase lacăte pe uşi iar umbrarele acoperite cu stuf au mai fost vizitate doar de eternii ţânţari şi de fericitele muşte .

    În acest timp , în Grecia a existat o SUSPICIUNE de febră aviară , la un biet curcan, cred; s-au luat probe. Dar – ce ciudat! S-au pierdut şi probele şi curcanul, şi faimosul laborator din Anglia a rămas fără obiectul muncii de provenienţă grecească, aşa că nu s-a putut confirma suspiciunea . Cred că, într-un gest de mare demnitate, şi-a dat demisia ministrul care a rătăcit curcanul.

    Inutil să vă amintesc că turismul Greciei nu a avut de suferit.

    Apreciază

  7. Ce spuneti de aceste ABUZURI marca Victor Ponta & varu-sau … Eu asa aberatii nu am auzit niciodata !

    http://www.realitatea.net/statul-vinde-bunurile-confiscate-de-la-suspec-i-inaintea-condamnarii_1649830.html

    Stiu , se va gasi vreun ratacit din ala negru in cerul gurii ( gen George ban , centru ) care sa ne spuna ca asa e normal , asa e intr-o tara civilizata ! Ei netraind vreodata intr-o tara civilizata !

    Postarea mea se adreseaza oamenilor care realizeaza aceste abuzuri .

    Apreciază

  8. @ Titus…

    páttern s.n. (anglicism) Schemă, model ◊ „Ne amintim cu toții de ideea lui Ceaușescu despre munca fizică și cea intelectuală: în mintea lui stăpânită de un pattern arhaic, doar cea dintâi conta cu adevărat.” R.lit. 2 V 91 p. 2 (din engl. pattern; cf. fr. pattern; PR sec. XX)

    Ăsta ie în DEX, da’ excerpt nu e. De ce nu-i zici „extras” ?

    Apreciază

  9. Cred ca Monica Macovei nu s-a gandit (inca) sa dea in judecata – la DNA, desigur – Oceanul Atlantic pentru ca se interpune obraznic in calea globalismului total…dar poate ca doamna Laura Codrutza se va ridica semet cu sabia dreptatii in mana dreapta (cea stanga fiind-i amputata benevol) si se va arunca in apele involburate ale Oceanului.
    Miraculos, de teama catuselor (fiind urmatorul pe lista), Dumnezeu va remite puterile lui Moise distinsei doamne de la drept…apele se vor retrage susurand dulce si diafan, iar cu banii recuperati din sechestrele Directiei si zalele scoase de la mainile infractorilor se va construi, in sfarsit, o autostrada pe axa Bucuresti-Berlin- Washington pe care va veni lumina de la apus…sau licuricii ? ..ma rog, lumina sa fie.
    Dar de ce spun ,,cu zalele scoase” ? Direct cu infractorii care se plictisesc si isi pierd timpul numarand caprele vecinilor..de celula, sau, inca in libertate.
    Daca Ceausescu a reusit sa termine canalul Dunare Marea Neagra, nu vad de ce inimoasele amazoane ale Justitiei dambovitzene nu ar putea sa amenajeze un canal direct prin Oceanul Atlantic. (Z)

    Apreciază

  10. Lynn Townsend White, Jr. (1907 – 1987), fost profesor la Princeton, Stanford şi UCLA, aserta cauzalitatea pentru degradarea ecologică a lumii tocmai creştinismului. El considera Evul Mediu ca fiind perioada hotărâtoare în geneza bazelor psihice ale inventivităţii tehnologice care avea să conducă la supremaţia creştină în acest domeniu. Profesorul Lynn Townsend White, Jr. a ţinut pe 26 decembrie 1966 la întâlnirea AAAS (asociaţia americană pentru avansarea ştiinţei) din Washington D.C. o conferinţă pe tema “Rădăcinile istorice ale crizei ecologice.” Acum, lucrurile pare că s-au mai schimbat într-o măsură, şi că s-ar putea realmente vorbi despre conversia ecologică a creştinismului contemporan ca alternativă la ecumenism. http://www.lavie.fr/actualite/ecologie/la-conversion-ecologique-seduit-des-chretiens-de-toutes-tendances-10-03-2015-61065_8.php

    Apreciază

  11. @ Adrian Năstase
    Din păcate, drepturile noastre istorice vor fi atacate mereu şi mereu, în oricare condiţii şi în orice definiţii. Chiar şi definiţia cuminte şi clasică, pe care dumneavoastră aţi plasat-o în primul paragraf, a putut să fie răstălmăcită anti-entropic de către istoriograful maghiar Tamaş Laioş care fusese numit profesor la Universitatea din Cluj imediat după Diktatul de la Viena. Pe de altă parte, intelectualimea română –vedeţi numai ce scria Gabriel Liiceanu în „Jurnalul de la Păltiniş”- va fi mereu gata să sprijine, direct ori abia voalat, toate atacurile externe la drepturile româneşti cele mai legitime!

    Apreciază

  12. @ Carco
    Între beatitudine şi aprehensiune, puţin John Locke n-ar fi bine ? În filosofia lui John Locke, intuiţia, demonstraţia şi aprehensiunea sunt prezentate drept modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. Pe româneşte, fragmente destul de mari din opera lui John Locke au fost traduse, fiecare pe rând şi fiecare la vremea lui, de către Ion Ghica şi George Coşbuc. Am fost destul de surprins să descopăr traducerea lui George Coşbuc (bănuiesc că din limba germană, nu direct din limba engleză) la Biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman din Craiova, cu paginile netăiate ! În fine, cartea lui John Locke a fost tradusă pe franţuzeşte de către abatele Bonnot de Condillac, şi aceasta avea mare circulaţie în Oltenia, Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în imperiul habsburgic, unde exista o importantă populaţie românească, existau aproape trei milioane de români în afara Transilvaniei! Era, cum am spus în mod repetat, o carte de “filosofie senzualistă”. Aprehensiunea este actul de cunoaştere ce se realizează plecând de la senzaţie. În dicţionarul românesc DEX sunt propuse acum următoarele 8 definiții pentru «aprehensiune» : 1/APREHENSIÚNE, aprehensiuni, s. f. (Livr.) Teamă vagă, frică nedeslușită (cauzată de eventualitatea apariției unui pericol). [Pr.: -si-u-] – Din fr. appréhension, lat. apprehensio, -onis. // 2/aprehensiúne (livr.) (a-pre-, -si-u-) s. f., g.-d. art. aprehensiúnii; pl. Aprehensiúni // 3/APREHENSIÚNE s. v. frică, teamă, temere. // 4/APREHENSIÚNE s.f. (rar) Teamă vagă, nelămurită. [Var. aprehensie s.f. / cf. fr. appréhension, lat. apprehensio]. // 5/APREHENSIÚNE s. f. teamă vagă, nedeslușită, cauzată de presupunerea posibilității unui pericol. (< fr. appréhension, lat. apprehensio) // 6/APREHENSIÚNE, aprehensiuni, s. f. (Franțuzism) Teamă vagă, frică nedeslușită (cauzată de presupunerea posibilității unui pericol). – Fr. appréhension (lat. lit. apprehensio, -onis). // 7/aprehensiúne s. f. (sil. -pre-, -si-u-), g.-d. art. aprehensiúnii; pl. Aprehensiúni // 8/ *aprehensiúne f. (lat. apprehénsio, -ónis). Rar. Frică, teamă. Dar atenţie! Toate aceste definiţii sunt propuse la denotaţie ! La conotaţie nu se propune nimic, nimic, nimic, nici măcar definiţia pe care am învăţat-o eu la şcoala generală PETRACHE POENARU din Craiova, prin anul 1956. Totuşi, în dicţionarul Merriam-Webster, cuvântul aprehensiune (apprehension) apare şi cu denotaţie, şi cu două conotaţii. Să observ că denotaţia pentru aprehensiune din DEX nu coincide cu denotaţia pentru aprehensiune din Merriam-Webster, care totuşi este în total acord cu filosofia senzualistă a lui John Locke, şi nu trebuie să ne mirăm. Însă DEX este totalmente pe alături, prezintă numai o conotaţie pe postul unei denotaţii ! Nu îi blamez pe autorii anonimi şi voluntari ai dicţionarului DEX. Aşa erau vremurile, dar schimbarea necesară nu s-a produs nici acum. Nici eu nu am mai învăţat la liceu (“Fraţii Buzeşti” din Craiova) chiar nimic, nimic, nimic despre noţiunea psihologică de aprehensiune, în sensul de “act de cunoaştere prin senzaţie”. Profesor era Ion Dumitrescu, şi acesta era de un materialism vulgar execrabil. Ne făcea o comparaţie între creierul omului şi o granulă de sare de bucătărie: “Creierul omului absoarbe ideile direct din realitate :-), la fel cum sarea de bucătărie absoarbe vaporii de apă din atmosfera înconjurătoare”, ne spunea. Acest psiholog Ion Dumitrescu a scris o serie de cărţi împreună cu Nicolae Andrei, fratele celebrului ministru de externe Ştefan Andrei.

    Apreciază

  13. Intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, si indiferent de vointa noastra, frontierele de tot felul vor dispare… Vor ramane mari blocuri, apoi si acestea se vor eroda pe margini si se vor topi, amestecandu-se local si apoi complet… Este legea devenirii, este obiectiva si deci nu tine seama de dorinta noastra.

    Globalizarea va aduce domnia comunitatilor locale, acestea vor asigura paza si ordinea, dar si dinamica economica, in functie de cultura specifica. Sigur, conflictele locale vor abunda, dar cine nu face asa dispare, asta-i alta lege obiectiva… Disolutia statului de azi este evidenta, a devenit o simpla masinarie de forta aflata vremelnic la dispozitia cate unui ales si care o conduce convenabil siesi. Cat timp credeti ca populatiile vor mai putea sustine financiar masinaria?

    Problema noastra este insa ca noi nici macar nu pricepem cum se pune problema in viitorul apropiat, daramite sa ne mai si pregatim in vreun fel… Asta e!

    Apreciază

  14. @ blogideologic,

    Nu îi blamez pe autorii anonimi şi voluntari ai dicţionarului DEX.

    EROARE! Cei ce-au trimis definiţii nu sunt anonimi, deşi sunt voluntari, dar în orice caz NU sunt autori!
    Da, s-au înhămat la o treabă laborioasă, cum e aceea de a „digitaliza” definiţii din diverse categorii şi ediţii de dicţionare şi a le trimite celui care a iniţiat alcătuirea „DEX online” Evident, un singur operator nu ar putea niciodată să realizeze această operă. Dacă ai fi citit lămuririle pe care oricine le poate găsi la deschiderea http://dexonline.ro/ n-ai fi articulat în niciun caz sintagma „autori anonimi”. De altfel, pentru fiecare denotaţie sau conotaţie se afişează explicit sursa, dicţionarul din care a fost preluata, ca DEX’09, DEX 98, DOOM 2 (2005), NODEX (2002), DN (1986), MDN (2000), ORTOGRAFIC (2002) şi altele. Cine-şi închipuie altfel, cum vine el un anonim şi devine autor în DEX, e ori superficial, ori neserios.
    Sigur, diferitele domenii de specialitate nu se regăsesc mulţumitor în definiţiile existente în DEX, de aici nevoia de conotaţii în plus, dar, un vorbitor doct de limba română nu se poate lăuda că stăpâneşte nici 30% din ce afişează DEX online. Cine-i reproşează puţinătatea se cam dă mare, uite dom-le cine sunt eu, nu-mi ajunge DEX-u’!
    Aici şi-n general pe NET, cu excepţia site-urilor de specialitate, dar nu numai, DEX-ul este absolut acoperitor. Sigur, el poate fi şi îmbunătăţit, dar dac-o faci la nivel individual rişti să nu te înţelegi cu nimeni. Când vorbim o limbă nu putem face trimiteri decât la un dicţionar reprezentativ, iar în cazul limbii române acesta este DEX-ul. Când doi (minimum) oameni vor să comunice, este obligatoriu să adopte o serie de reguli, un vocabular. De aceea necunoaşterea gramaticii nu e o scuză pentru nimeni, atunci când o maltratează. E cam pretenţios să faci referiri la Merriam-Webster, dar nimeni nu are autoritatea de a-l cita în contradicţie cu DEX-ul.
    Asemenea pretenţii găseam cu ani în urmă pe NET, la emigranţi, care din start se simţeau îndreptăţiţi să ne dea lecţii, că vezi, Doamne, ei au văzut lumea şi noi (cei rămaşi acasă) nu, imediat ne citau din dicţionarele girate de Academia Franţei, Merriam-Webster şi altele, dar nimeni nu înţelegea că Academia Franţei nu alcătuise niciun dicţionar pentru lb Română, că niciun „nemuritor” francez nu avea această pretenţie. Foarte hazliu era când se-ntâlnea un canadian cu un francez, canadianul având totdeauna pretenţia că adevărata franceză se vorbeşte în Canada şi nu pe malurile Senei.
    Cât despre traduceri, sunt traduceri şi traduceri, traducători şi traducători. Să fiu iertat, unul care abuzează de preţiozităţi n-are succes niciodată.
    E universal acceptat adevărul că există cuvinte comune care în limbi diferite au înţelesuri, uneori diferite, dar nu-ncearcă nimeni să impună înţelesul străin unei limbi. Când o face iese ceva jalnic, de râs dacă n-ar fi de plâns. Nu mă pot împiedica să-mi amintesc de verbul a aplica. Dacă-i pe-aşa, păi gara înseamnă concurs în italiană şi staţie de tren în română. Ce facem? Trebuie să fie la fel? Unde scrie asta?

    Apreciază

  15. @ Carco
    + E cam pretenţios să faci referiri la Merriam-Webster, dar nimeni nu are autoritatea de a-l cita în contradicţie cu DEX-ul.+
    N-ai înţeles că AUTORITATEA este Filosofia cognitivă a lui John Locke ! Deja intrăm într-un atac la epistema de modernitate a românilor dacă tu negi această AUTORITATE. Din cauza asta nu-mi plac mie „filozofii” Liiceanu şi Pleşu cu plecăciunile lor pro-teutonice, mai vechi ori mai noi. Tipii ăştia n-au înţeles vreodată că pe lumea asta culturală există şi Filosofia cognitivă !

    Apreciază

  16. @ Titus Filipaş,
    D-le, în materie de filosofie cognitivă a lui peşte prăjit, nu înţeleg care-ar fi Autoritatea. Discutam de probleme lingvistice, nicidecum despre altele, unde singura autoritate este Academia Naţională. Neologismele sunt adoptate atunci când se dovedesc necesare, când nu au echivalent şi nu ţin cont de latinitatea sau nelatinitatea lor. În ultima perioadă, cu toată părerea de rău pentru dumneata, anglicismele sunt cele mai adoptate ca neologisme, dacă ţinem cont de „nevoia” IT-istă, care dictează!
    Ce doreşti dumneata nici nu este posibil în limba română, foarte insensibilă la înţelesurile contextuale, de unde lipsa de conotaţii din DEX. Dacă insişti pe treaba asta, ignorând argumentaţia mea, nu faci decât să te manifeşti tipic preţiozităţilor. Vei fi condamnat să nu fii înţeles, toată lumea adoptând semantica DEX-ului. Mi se pare a fi asta tragedia celui ce vrea să comunice. Sau dumneata nu-ţi doreşti comunicarea, ci atenţionarea asupra „erudiţiei” tale? Mă rog, fieş’care cu pretenţiile lui. Eşti astfel greu de înţeles, chiar şi din punctul de vedere a „filosofiei cognitive”!

    Apreciază

  17. @ Adrian B.:

    Taxele locale nu sunt hotărâte de guvern/Parlament (partidul majoritar)…ci de consiliul local pentru creșterea fondurilor locale.
    Taxa de parcare lângă primărie e normală. În orice loc din oraș plătești taxă de parcare. În articol e vorba despre un oraș mic, deci se poate merge la primărie pe jos.
    Taxa de circulație cu automobilul pe marile artere aglomerate se practică și în alte orașe, de exemplu Londra, pentru descongestionarea traficului.
    Taxa de oraș turistic se practică în toată Europa. Taxa de stațiune – așijderea.
    Cei care au scris articolul nu au fost probabil în alte țări, sau au fost și mizează pe ignoranța unor cititori. Din comentariile care urmează, se vede că există multe exemplare din aceștia.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s