Astăzi am hoinarit in zona cea mai comercială a Londrei. Piața din Portobello este, sâmbăta, o combinatie între un târg stradal si nenumărate magazinase de antichități si bric-a-brac. Multe obiecte pentru turiști dar si piese interesante de tradiție englezeasca. In plus, haine, pălării, articole de decorațiuni. Nu foarte mulți romani. Altfel, strada plină de turiști. Mâncăruri pregătite pe trotuar, fructe de tot felul. Bineînțeles, multe obiecte „autentice” fabricate in China dar si miniaturi din insula. Nu am știut ca pe Portobello Road a locuit George Orwell. In fata casei, un frumos cireș japonez înflorit. Mai departe, pe strada, un magazin cu haine, unde insa vitrinele erau pline cu sute de mașini vechi, de cusut, Singer. O zi innorata, cu oameni care își umplu viața, la Londra, cu bucurii de tot felul.
Ce frumos! Singer = cântăreața…
Oraș cosmopolit, cam înghesuit în comparație cu alte metropole vechi europene (harta de la 1800 e aproape la fel cu cea actuală), o arhitectură deosebită de cea din țările mediteraneene…
E bine să vezi cât mai multe locuri din lume, cât mai multe civilizații…
Mă bucur că viața dv. a revenit la normal și v-ați liniștit cu toții.
Să sperăm că nărăvașii vulcani islandezi vor fi cuminți. De câte ori trebuie să plec eu, se zburlește câte unul și-mi amenință „proiectele”.
Harar, locul din Etiopia unde poetul francez Arthur Rimbaud şi-a găsit liniştea interioară. Poate că nu-i întâmplător faptul că marele poet şi-a regăsit pacea doar în acest străvechi centru de cultură Sufi. http://www.nytimes.com/2015/03/01/travel/where-rimbaud-found-peace-in-ethiopia.html?action=click&pgtype=Homepage&module=c-column-middle-span-region®ion=c-column-middle-span-region&WT.nav=c-column-middle-span-region&_r=0
Daca e sambata la Londra , e „Portobello time” ! Big deal !
Am fost , nu mi-a placut !
Piata Portobello este de fapt , Portobello Road , mare tiganie de vechituri , ca un talcioc , cu danfuri si mirosuri de babaciune , mananci ceva de la ratacitii aia de pe strada si mori acasa ! Cateva case atasate in linie , toate la fel ( town houses ) , restul , Adormirea Maicii Domnului .
Dau Londra pe Paris any time !
Cam sinistru peisaj .
In loc ca Tara sa va foloseasca … plimbari in cenusia Anglie …tara indiferenta , in cel mai bun caz , fata de tara noastra , si astazi si in anii 40 ( ce spunea Tilea , fostul ambasador acolo – ” pacat ca anglo-americanii nu au miliarde investite in Romania , altfel era interesul lor fata de Romania dupa 1945 ” – numai ca aveau déjà miliarde investite in Romania – rafinariile lor de la Ploiesti – asta nu i-a impiedicat sa le bombardeze si sa ceara ei despagubiri la Pace pentru distrugerea lor …
Imi amintesc astazi de vizita lui Lionel Jospin la Bucuresti , in 2001 – de ce Romania de atunci , neintegrata , saraca , in convalescenta dupa delirul cederist era mai respectata decat cea de astazi , mai bogata si membru NATO si UE ?
Datorita dv si domnului Iliescu ?
Evident .
In vara lui 2001 i-ati prezentat lui Jospin , socialistul , traducerea romaneasca a unei monografii a lui Philippe Séguin , lider de dreapta , regretatul , dedicata lui Napoleon al III -lea .
Raspunsul lui Jospin , bine ideologizat ( este un fost comunist maoist ) ” Napoleon al treilea nu este personajul meu preferat ” .
Jospin se facea ca nu stie ca in timpul lui Napoleon al treilea , datorita liberalizarii comertului international al Frantei ,bogatia Frantei cunoscuse o adevarata explozie , neegalata decat de cei treizeci de ani de dupa ultimul razboi – reconstructia Parisului dupa planurile lui Haussmann , mii de km de cale ferata ( jucand concurenta intre bancherii Rotschild si Issac Pereire , kilometrul de cale ferata a scazut de la un cost de 199000 de franci la 20000 de franci ! ) , canale navigabile , statiunile balneare create din nimic de la Deauville , Arcachon sau Biarritz , urbanizare in marile orase franceze , o ratie calorica pentru muncitorul francez in 1860 de 2850 calorii unic in lume ; in plan extern , participarea la unificarea Italiei si ajutorul lui dat Micii Uniri …
Din clasicii literaturii universale lectii ptr DNA si Lulutza si coietatea civila
Ma rog Ilf si Petrov nu or fi clasici precum Dostoievki au contele Tolstoi. Insa na de vezi cum in Vitelul de aur ne explica cum unu Comana a devenit mare milionar Si nu numai el ci si altii .
În momentul acela clanţa de la uşă începu să se mişte. De cealaltă parte a geamului un bătrân cu o panama cârpită cu aţă albă şi purtând o haină largă de şantung, sub care se vedea o vestă de pichet, întindea gâtul său de găină, ca să se uite, şi lipea de geam o ureche mare, ca să asculte.
— Închis, fiule! se grăbi să strige Ostap. Colectarea copitelor sa sistat temporar.
Totuşi, bătrânul continua să facă semne cu mâna.
Dacă Ostap nu iar fi dat drumul bătrânului cu vestă albă, poate că romanul ar fi luat altă turnură şi fireşte nu sar fi produs evenimentele surprinzătoare la care lea fost dat să participe atât marelui maestru, cu nevricosul său curier şi veselul său împuternicit pentru copite, cât şi multor altor persoane, printre care un oarecare înţelept din Orient, nepoata bătrânului autor de rebusuri, un vestit militant pe tărâm social, directorul de la „Hercules”, precum şi un mare număr de cetăţeni sovietici şi străini.
Dar Ostap deschise uşa. Zâmbind trist, bătrânul trecu după bară şi se aşeză pe un scaun. Închise ochii şi rămase tăcut pe scaun vreo cinci minute. Nu i se auzeau decât şuierăturile scurte, pe care le scotea din când în când pe nasul lui ca de mort. Când personalul biroului convins, în sfârşit, că degeaba aşteaptă ca acest vizitator să vorbească, începu să se sfătuiască în şoaptă cum să i se scoată mai repede leşul în stradă, bătrânul ridică pleoapele pământii şi zise cu voce joasă:
— Numele meu e Funt. Funt.
— Şi, după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna întro instituţie închisă la prânz? îl întrebă, amuzat, Ostap.
— Dumneata râzi, răspunse bătrânul, dar numele meu e Funt. Am 90 de ani.
— Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse săşi piardă răbdarea.
Dar cetăţeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi ramase tăcut destul de mult timp.
— Aveţi aici un birou, zise el în sfârşit.
— Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe. Mai departe.
Dar bătrânul nu făcea decât să se mângâie cu o mână pe genunchi.
— Vedeţi pantalonii ăştia de pe mine? rosti el, după o lungă tăcere. Sunt pantaloni de Paşti. Înainte îi îmbrăcam numai de Paşti, acum îi port în fiecare zi.
Şi, cu toate că Panikovski îi dădu una în spate să-i scoată vorbele mai repede, Funt tăcu din nou. Cuvintele le rostea precipitat, dar între fraze făcea pauze care durau uneori şi trei minute. Pentru oamenii care nu erau obişnuiţi cu el, felul acesta de a vorbi, a lui Funt putea săi facă să turbeze. Ostap se şi pregătea, de altfel, să-l ia pe Funt, nu de fundul pantalonilor săi pascali, ci de zgarda scrobită şi să-l dea afară, când bătrânul deschise din nou gura. Şi ceea ce spuse în continuare suscită atâta interes, încât Ostap fu nevoit să se împace cu vorbirea lui în rate seculare.
— Nu aveţi nevoie de un preşedinte? întrebă Funt.
— Ce fel de preşedinte? ripostă Bender.
— Unul oficial. Întrun cuvânt, un director general al instituţiei.
— Păi, director sunt eu.
— Prin urmare, ai de gând să stai singur la răcoare? De ce nu miai spus atunci din capul locului şi mă chinuieşti de două ore?
Bătrânul cu pantaloni de Paşte se înfuriase, dar pauzele dintre fraze nu le scurtase.
— Eu sunt Funt, repetă el cu suflet. Am 90 de ani. Toată viaţa am slujit de paravan pentru alţii. Astai profesiunea mea, să sufăr pentru alţii.
— Aha, eşti om de paie?
— Da, făcu bătrânul, dând în cap cu demnitate. Sunt preşedinteleparavan Funt. În capul meu sau spart întotdeauna toate. Mereu am stat la puşcărie. Şi sub Alexandru al IIlea „Eliberatorul”, şi sub Alexandru al IIIlea „Pacificatorul”, şi sub Nicolae al IIlea „Împilatorul”.
Şi bătrânul, înşirând ţarii, îndoia încet deget după deget.
— Am stat şi sub Kerenski. În timpul comunismului de război, e drept, nam stat deloc, căci a dispărut comerţul cinstit si nam mai avut de lucru. Dar, în schimb, vai cât am stat în perioada NEPului! Vai cât am stat! Dar au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea. În patru ani nam petrecut în libertate mai mult de trei luni. Am măritato pe nepoatămea, Golkonda Evseevna, şi iam dat zestre un pian cu coadă, o păsărică de argint şi optzeci de ruble în monede de câte zece ruble de aur. Acum umblu şi nu mai recunosc Cernomorskul ăsta al nostru. Unde au dispărut toate? Undei capitalul privat? Undei prima societate de credit reciproc? Unde este asociaţia pe încredere? Unde sunt societăţile pe acţiuni cu capital mixt? Unde sunt? O mizerie! E revoltător!
Acest scurt discurs ţinu relativ puţină vreme: o jumătate de oră. Ascultându-l pe Funt, Panikovski se înduioşă. El îl trase pe Balaganov deoparte şii şopti cu respect:
— Se vede imediat omul din alte vremuri. Acum cauţi cu lumânarea până să dai de unul şi, în curând, nau să mai existe deloc.
Şi servi cu drăgălăşenie bătrânului o ceaşcă de ceai dulce.
Ostap îl mută pe preşedinteleparavan la biroul său directorial, porunci să se închidă uşa şi începu cu răbdare săi pună întrebări veşnicului deţinut, care şia sacrificat viaţa pentru „prietenii săi”. Preşedintele vorbea cu plăcere. Dacă nu sar fi odihnit atât de multe între fraze, sar fi putut spune chiar că sporovăieşte fără punct şi virgulă.
— Nu cunoşti pe unul Alexandr Ivanovici Koreiko? întrebă Ostap, uitânduse la dosarul legat cu şireturi de ghete.
— Nu-l cunosc, răspunse bătrânul. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
— Dar cu „Hercules” ai avut vreodată dea face?
Când auzi cuvântul „Hercules”, preşedintele se mişcă uşurel. Ostap nici nu băgă de seamă această uşoară mişcare, dar dacă în locul lui ar fi fost oricare altă vestă de pichet de la cafeneaua „Florida”, care-l cunoştea de mult pe Funt, Valiadis, de pildă, acesta şiar fi zis imediat în sinea lui: „Funt e ca pe tăciuni aprinşi, e pur şi simplu neliniştit”.
Cum să nu cunoască Funt „Hercules”, când ultimele patru şederi în puşcărie erau legate direct de această instituţie? De pe urma lui „Hercules” se hrăneau câteva societăţi particulare pe acţiuni. A existat, de pildă, o societate, „Intensivnik”. Funt a fost invitat să deţină funcţia de preşedinte. „Intensivnik” a căpătat de la „Hercules” un aconto mare pentru ca să colecteze nu se ştie ce material lemnos — preşedinteleparavan nui ţinut doar să ştie ce se petrece în spatele lui. Şi imediat după asta, societatea a dispărut. Cineva a pus mâna pe bani, iar Funt a încasat şase luni de închisoare. După „Intensivnik”, sa constituit o asociaţie pe încredere, „Cedrul muncitor”, fireşte, sub preşedinţia tot a venerabilului Funt. Sa luat, bineînţeles, de la „Hercules” aconto pentru ai furniza cedru uscat. Bineînţeles că sa produs pe neaşteptate un faliment, cineva sa îmbogăţit, iar Funt, pentru leafa lui de preşedinte, a plătit cu puşcărie. Apoi a luat fiinţă „Uniunea Ferăstraielor” — „Hercules” a dat aconto — firma a dat faliment — cineva a vârât banii în buzunar — Funt a fost vârât la gherlă. Şi iar a apărut o firmă: „Tăietorul de Lemne din Sud”, „Hercules” — aconto, firma — faliment, X — căptuşit cu un câştig gras, Funt — căptuşit cu închisoare.
— Dar cine punea mâna pe bani? întrebă stăruitor Ostap, plimbânduse în jurul bătrânului. Cine conducea efectiv?
Bătrânul sorbea tăcut ceaiul din ceaşcă şi ridica încet pleoapele grele.
— Cine ştie? zise el amărât. Lui Funt nu i se spunea nimic. Eu trebuia să fiu numai paravan, asta era profesia mea. Şi am fost sub Alexandru al IIlea, şi am fost sub Alexandru al IIIlea, şi am fost sub Nikolai Alexandrovici Romanov şi am fost sub Alexandr Feodorovici Kerenski. Şi am fost şi în perioada NEPului, înainte de punctul culminant, în timpul punctului culminant şi după punctul culminant. Acum, însă, sunt fără lucru şi trebuie să port pantalonii de Paşti.
Ostap continuă încă multă vreme să stoarcă din bătrân vorbă cu vorbă. Se comporta asemeni unui căutător de aur care trece prin sită tone de mâl şi nisip ca să dea de câteva fărâme de metal preţios. Îl înghiontea pe Funt cu umărul, când acesta începea să moţăie şi chiar îl gâdila la subsuoară. După toate aceste manevre, izbuti să afle că, după părerea lui Funt, în spatele tuturor acestor societăţi şi firme falimentare se ascundea, fără îndoială, aceeaşi persoană. Cât priveşte „Hercules”, el a fost muls de multe sute de mii de ruble.
— În orice caz, adăugă străvechiul preşedinteparavan, în orice caz, acest necunoscut e un cap. Îl cunoaşteţi pe Valiadis? Nici Valiadis nar izbuti să-l bage pe omul ăsta în cofă.
— Dar pe Briand? întrebă Ostap zâmbind, amintinduşi de adunarea vestelor de pichet de lângă fosta cafenea „Florida”. Pe Briand ar putea Valiadis să-l bage în cofă? Ce părere ai?
— Cu nici un preţ! răspunse Funt. Briand e un cap. Mişcă trei minute din buze fără să scoată nici un sunet, apoi adăugă:
— Hoover e un cap. Şi Hindenburg e un cap. Hoover şi Hindenburg sunt două capete.
Ostap se sperie. Cea mai bătrână vestă de pichet se cufunda în mocirla politicii înalte. Dintro clipă în alta ar fi putut să înceapă să vorbească despre pactul „Kellog” sau despre dictatorul spaniol Primo de Rivera şi atunci nici o forţă din lume nu lar mai fi putut abate de la această îndeletnicire înaltă. Şi chiar apăru în ochii lui o licărire de idioţenie, iar deasupra gulerului său scrobit, mărul lui Adam prinse a se mişca prevestind naşterea unei noi fraze. Bender deşurubă repede un bec electric şi-l trânti de pământ. Becul se sparse cu pocnetul rece al unui foc de armă. Numai aşa reuşi el să-l abată pe preşedinte de la problemele internaţionale. Şi, profitând repede de împrejurare, Ostap îl întrebă:
— Te vedeai totuşi cu cineva de la „Hercules”? În legătură cu acontul?
— Eu naveam dea face acolo decât cu contabilul Berlaga care era salariatul lor. Personal, altceva nu ştiu nimic. Mie numi spuneau nimic. Oamenii au nevoie de mine numai ca să servesc de acoperire. Am servit de acoperire pe vremea ţarismului, şi pe vremea socialismului, şi pe vremea hatmanului, şi pe vremea ocupaţiei franceze. Briand e un cap.
Nu mai puteai smulge nimic de la bătrân. Dar şi ceea ce spusese îngăduia pornirea cercetărilor.
„Aici se simte mâna lui Koreiko”, se gândi Ostap.
Directorul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea de Coarne şi Copite se aşeză la birou şi trecu pe hârtie discursul preşedintelui Funt. Reflecţiile însă asupra relaţiilor dintre Valiadis şi Briand le omise.
Prima filă a anchetei clandestine în legătură cu milionarul clandestin fu numerotată, perforată la locul cuvenit şi pusă la dosar.
— Ei, angajaţi un preşedinte? întrebă bătrânul punânduşi panamaua cârpită. Văd că biroul vostru are nevoie de un preşedinte. Nu cer mult: o sută douăzeci de ruble pe lună în stare de libertate şi două sute patruzeci la închisoare. Sută la sută spor în caz că munca are un caracter vătămător.
— Poate că o să te luăm, zise Ostap. Fă o cerere şi înainteazo împuternicitului pentru copite.
…………………………………………………………………………..
În faţa biroului, prietenii se opriră. Uşa era deschisă şi dinăuntru se auzeau vocile tinere, ca de lei, ale studenţilor de la Şcoala Medie Tehnică de Zootehnie, întorşi din deplasare, bombănitul somnoros al lui Funt şi încă nişte glasuri necunoscute de başi şi baritoni, cu un timbru evident agronomic.
— Avem dea face cu o infracţiune! ţipau practicanţii. Neam mirat de la început. În toată campania sau colectat numai douăsprezece kilograme de coame de calitate proastă.
— O să vă dăm pe mâna justiţiei! duduiau başii şi baritonii. Unde este directorul filialei? Unde e împuternicitul cu copitele?
Balaganov începu să tremure.
— Biroul şia dat obştescul sfârşit, şopti Ostap, nici aici nu mai e nevoie de noi. Noi vom merge pe un drum scăldat în soare, iar Funt va fi dus întro casă de cărămidă roşie, la ferestrele căreia, dintrun ciudat capriciu al arhitectului, sunt prinse nişte gratii groase.
Exdirectorul filialei nu greşea. Îngerii căzuţi nici nu apucară bine să se depărteze de birou, şi la urechi le şi ajunse din urmă uruitul unei birje. În birjă era Funt. Semăna perfect cu un bunic de treabă, care, după ce sa pregătit îndelung, pleacă la un nepot căsătorit. Numai că pe scară stătea un miliţian care îl ţinea pe bătrân de spatele cocârjat.
— Funt a înfundat întotdeauna închisoarea, auziră membrii echipajului „Antilopei” vocea joasă şi surdă a bătrânului, când trăsura trecu pe lângă ei. Funt a stat la răcoare $i sub Alexandru al IIlea „Eliberatorul”, şi sub Alexandru al IIIlea „Pacificatorul”, şi sub Nicolae II „împilatorul”, şi sub Alexandr Feodorovici Kerenski…
Şi înşiruindui pe toţi aceşti ţari şi avocaţi, Funt îndoia un deget după altul.
http://filmehd.net/dirty-wars-2013-filme-online.html
Vinurile de milesim de după cel de al doilea război mondial se datează prin corelaţii cu exploziile nucleare. Deja asta face ca vinul de milesim să devină – în opinia mea – un produs dezagreabil.
Marele (deja!) istoric român Florin Curta a lansat sintagma de succes „fabricarea slavilor” („making of the slavs”). Umila mea contribuţie la noţiune, făcută cunoscută numai pe blogosferă, a fost să vorbesc despre „fabricarea slavilor” în emporii printr-un proces de comoditizare, dar exact în sensul pe care îl dădea marxistul Che Guevara atunci când ne vorbea despre comoditizarea omului. În ceea ce priveşte drepturile istorice ale Moldovei asupra Haliciului (Nicolae Iorga folosea numele „Galiţia germană” împrumutând astfel poate, dar fără să vrea, ceva temei doctrinar lozincii periculoase Drang nach Osten), chiar înaintea blogosferei au existat discuţii pro şi contra. Nu mă pot abţine să nu comentez aici faptul că primul conducător slav în Halici fusese fabricat în emporiul khazar Tmutarakan.
Bogdan Diaconu : +De ce au respins senatorii legea împotriva autonomiei teritoriale. Cu un vot covârşitor, demn de o cauză mai bună, partidele parlamentare au respins la Senat legea mea împotriva autonomiei şi a oricărei forme de secesionism. Cum i-a convins UDMR pe senatorii români că nu e bine să interzicem autonomia separatistă în mod expres, având în vedere precedentul din Estul Ucrainei, pe care Ungaria, cu sprijinul tacit al Rusiei, îl poate replica oricând în Transilvania? Foarte simplu: prin şantaj. PSD are nevoie de voturile UDMR ca să mai reziste la guvernare. PNL are nevoie de voturile UDMR ca să intre la guvernare. De unde un vot zdrobitor împotriva României. Cu fundul lor autonomist între două luntre, UDMR a reuşit astfel ca, în contextul unei crize vecine cu România care a plecat de la un pretext etnic, să blocheze în Senatul României o lege care punea capăt pentru totdeauna zbaterilor extremiste maghiare pentru separatism etnic, cu pedepsele de rigoare, desigur. Uite aşa stă clasa politică românească la mâna separatiştilor de la UDMR, comiţând, încă o dată, un act de trădare naţională, de data aceasta într-un context în care cedarea la şantajul politicii maghiare s-ar putea să ne coste scump! Degeaba avem articolul întâi din Constituţie care prevede un stat unitar şi indivizibil dacă încălcarea acestui principiu nu aduce nicio penalizare. Doar sub actuala Constituţie şi-a pregătit UDMR proiectul legii autonomiei şi tot sub actuala Constituţie au loc marşuri de susţinere a separării zonei locuite majoritar de etnici maghiari! Aşa încât Constituţia nu încurcă UDMR şi celelalte partide maghiare în susţinerea autonomiei etnice, pentru că nu prevede sancţiuni, dar legea mea da. În plus, ideologii separatismului maghiar susţin că autonomia etnică nu încalcă unitatea statului român, şi cum parlamentarii de la PSD şi de la PNL sunt milogi la poarta voturilor UDMR, cine să contrazică o asemenea absurditate! Bătălia pentru legea privind interzicerea autonomiei şi secesionismului nu s-a încheiat. Ea se va da la Camera Deputaţilor, dar având în vedere că PNL a invitat deja partidele la o nouă majoritate parlamentară, e clar că nici PSD, nici PNL nu vor îndrăzni să supere UDMR. Uite aşa stă clasa politică românească la mâna separatiştilor de la UDMR, comiţând, încă o dată, un act de trădare naţională, de data aceasta într-un context în care cedarea la şantajul politicii maghiare s-ar putea să ne coste scump! Cât despre Iohannis, el nu vede nicio problemă în politica maghiară din Transilvania, aşa a declarat în Germania, motiv pentru care UDMR îşi poate vedea de jocurile sale periculoase în continuare, sub privirea încurajatoare a tandemului Orban – Putin. Mai rămâne o întrebare: în momentul în care mişcările separatiste vor lua amploare în Transilvania, cine va răspunde? Cumva partidele şantajabile care au susţinut UDMR în toţi aceşti ani şi au hrănit extremismul maghiar cu banii şi cu pârghiile statului român?+ SURSA http://adevarul.ro/news/politica/de-respinssenatorii-legea-autonomiei-teritoriale-1_54f2001b448e03c0fd14b298/index.html
@centrule, iar ia luat-o razna, datorita urii si inversunarii.
Cum iti poti imagina ca individul afemeiat, iubitor de interlopi si betiv (ca si Eltin, cel care a dinamitat din interior URSS) a fost asasinat la comanda Kremlinului ? Ce are de castigat din asta ? In viata, Nemtov ar fi ramas sine die in penumbra opiniei publice.
Nu-ti place (de) Putin, te inteleg. Dar trebuie sa admiti ca este cel mai intelligent, vizionar si puternic lider pe care l-a avut Rusia in ultimii zeci de ani. Este la mintea cocosului ca este o provocare, pentru a transforma o nulitate in martir si a agita spiritele opozitiei. Ei, occidentalii, cred, probabil, ca Rusia este o Ucraina ceva mai mare. (Z)
Astept ancheta FSB-ului si niscaiva personal din agenturi de la ambasada americana expulzat.
(Z)
Stii de ce sunt atat de suparati americanii pe Putin ?
Hai sa-ti spun secretul: Rusii I-au acordat azil politic lui Snowden….care nu a spus public tot ce stie. Esentialul l-a spus in alta parte, mai dosita….
(Z)
Titus Filipas
martie 1, 2015 la 7:13 am
Serios ? Nu va place vinul ,,de milesim” (habar n-am ce-i aia, dar sigur e ceva bun) pentru ca se dateaza cu metode nucleare ?
Nu-i nimic, va dau adresa sa mi-l expediati mie, eu nu fac mofturi.
Voi bea un pahar in cinstea tutoror doamnelor si domnisoarelor de pe acest blog, carora le urez sa fie iubite si respectate 365 de zile din an.
(Z)
Nu, nu vazut Portobello, drumurile mele londoneze s-au invartit in jurul garii Paddington, adica mai degraba am strabatut -si am shoparit ( ca sa folosesc un procedeu modern de imbiogatire a limbii romane) de cate o lira-doua – Regent Street si strazile relativ apropiate. Dar s-a intamplat sa vad un targ saptamanal ca acela descris de dvs, domnule Nastase, nu in Londra ci in Aylesburry, in piateta din fata hotelului cel mai ieftin din oras, hotel denumit „Capul regelui”. Acolo, in ziua de targ, primaria monta schele metalice, care, cu ajutorul unor panze groase, formau dughenele vanzatorilor, cam de 2 pe 2 fiecare. Nu mai tin minte exact ce se vindea pe acolo, in orice caz mai putin lucruri vechi, fiindca banuiesc ca micii negustori plateau o taxa pentru amenajarea si apoi curatenia pietei, dar tin foarte bine minte cum, cu naturalete, mamele isi dezbracau la piele copiii, in plina strada, ca sa probeze hainele noi. Aylesburry, in care am petrecut o saptamana la cursurile Motorola ( acolo e o cepeca a lor), mi-a placut foarte mult,un orasel linistit. Mi-a placut mai mult decat, mai tarziu, Slough, din care am vazut insa mai mult zona industriala decat orasul propriu – zis. Acolo ma omora mirosul de ciocolata de la fabrica Mars, ciocolata Mars care se vinde si pe la noi e fabricata acolo. Slough e un oras destul de risipit in teren, asa ca nu te descurci in el cu transportul in comun, masina personala e musai, sau taxiul. Cum treci peste Tamisa, la mica distanta, incepe Maidenhead si, ceva mai incolo, Reading (ai naibii, au ajuns in prima liga la fotbal dupa ce nu am mai mers pe acolo). In Londra, sa te fereasca sfantul sa prinzi o trecere a suporterilor de fotbal catre stadion; desi nu fac rau nimanui rau in marsurile lor, urletele sunt ingrozitoare, astfel ca, daca nu esti obisnuit, cauti, instinctiv, in jur, orice, o ranga de exemplu, cu care sa te poti apara si se zburleste parul pe tine ca la animale. Ei, povesti devenite amintiri.
Ca impartire interna, magazinul fotografiat de dumneavoastra de masini de cusut imi parea cunoscut si mi-am adus aminte de unde: pe o straduta care da in Oxford Street se afla un magazin de muzica impartit la fel, la parter instrumente muzicale si la subsol libraria muzicala.
Abia acum realizez ca, la o statie de metro distranta, se afla Galeria Nationala de Portrete. Ei, asta e.
Un Rudotel pentru ” analistul ” asta … Cu analizele astea ar putea sa se mute la Stratfor ! Atata credibilitate are !
http://www.dcnews.ro/putin-va-sfar-i-ca-nicolae-ceau-escu_468962.html
Adrian B.
Analistii astia pur si simlu au innebunit de tot…daca vor razboi, sa plece, naibii, in Ucraina si sa ne lase. Sa-I vad acolo, cat sunt de curajosi, mama lor de derbedei care ne dau lectii la televizor si pun in pericol siguranta nationala si a cetatenilor !
..Si sa ia si macovista tradatoare de tara cu ei. Poate ajuta la ,,crucea rosie”.
(Z)
Oare cat de bucurosi ar fi riveranii Pietii Portobello sa ma revada….???
Just a wild thought.
@ papasha februarie 28, 2015 la 8:12 pm
Aveti dreptate, prefer le marche aux puces din Paris….
Este mult mai colorat si animat.