In urmă cu un an, constatând lipsa de rigoare in explicarea unor institutii constitutionale – imunitatea parlamentară si răspunderea ministerială, am publicat un amplu articol in „Revista română de drept european” (nr.2/2014), din care m-am gândit că ar fi poate util să transcriu acum, aici, un fragment (fără să includ si cele 78 de note de subsol). Sper ca acest fragment să nu supere pe niciunul din cei care au certitudini absolute in legătură cu acest subiect. Mi-am spus, in final, că oricum, nu-l vor citi:

 

„Imunitatea parlamentară-în România și în Europa

1. Considerații generale

De ce am ales să scriu despre imunitatea parlamentară? Din cel puțin două motive. Primul este legat de confuziile permanente, din ultimii ani, pe care liderii politici, parlamentari, europarlamentari, jurnaliști le fac între imunitatea parlamentară (sub cele două aspecte ale sale) – înainte și după revizuirea din 2003 a Constituției, răspunderea ministerială, imunitatea Președintelui României sau imunitatea membrilor Parlamentului European. Un exemplu recent – un lider al unui partid important, într-un interviu, în ziarul „Adevărul”, arăta:”E inadmisibil ca un om care a încălcat clar legea sau există indicii puternice că a făcut asta să nu poată fi anchetat(subl. n.)… Opinia mea personală este că regula trebuie să fie, imunitatea rămâne o excepție a excepțiilor. Dacă cineva dorește să ancheteze un politician, să o facă!”1)

Este greu de înțeles că, la mai mult de un deceniu de la modificarea Constituției – în sensul că începerea urmăririi penale și trimiterea în judecată a parlamentarilor, pentru fapte de „drept comun”, se face ca pentru orice alt cetățean – acest aspect nu este încă bine cunoscut și înțeles.

Al doilea motiv este legat de o situație particulară – ridicarea imunității parlamentare pentru deputatul Gabriel Bivolaru – printr-o procedură care a durat, în Parlament, doi ani (1997-1999) și de deplasarea pe care grupul PDSR – al cărui lider eram – a făcut-o la Parchetul General, în 1997. Această „deplasare” a intrat în „folclorul” politic cu o conotație negativă, reiterată de oameni politici sau jurnaliști, care nu au înțeles rostul acelei acțiuni. Astfel, recent, într-o emisiune politică, la televiziune, Tudor Octavian, un cunoscut critic de artă, spunea „Nu vă amintiți scena aceea când domnul Adrian Năstase, urmat de o cohortă de politicieni, se ducea să-l sprijine p-ăla care intra în pușcărie…”?2) Aspecte legate de acest caz le voi dezvolta într-un articol separat.

Despre imunitatea parlamentară nu s-a scris foarte mult. Mai mult s-a vorbit despre ea. De aceea, „în opinia publică imunitatea este percepută ca o favoare, de către unii, sau ca un regim privilegiat, de către alţii. În general, instituţia nu este cunoscută aşa cum există şi cum trebuie să fie înţeleasă şi, din aceste cauze, se întâlnesc cele mai diverse păreri, chiar şi la persoane care se consideră ca fiind avizate în această materie”.3)

Și pe plan internațional, există o dezbatere continuă între cei care consideră că imunitatea parlamentară este o instituție depășită, chiar anacronică, și cei care consideră că rațiunile care au generat-o subzistă. Cu toate acestea, chiar dacă imunitatea pentru opiniile politice sau pentru vot este păstrată ca atare, inviolabilitatea parlamentară a avut o dinamică negativă, fiind restrânsă tot mai mult (sub aspectul întinderii sale).4)
2. Imunitatea parlamentară

2.1.Natura juridică, forme

Imunitatea parlamentară este o instituție care ține atât de dreptul constituțional („statutul deputaților și al senatorilor”), cât și de dreptul parlamentar (în principal, aspectele ce țin de ridicarea imunității, inclusiv elementele de procedură rezultând din Regulamentele celor două Camere).5)

În condițiile în care România a devenit membru al Uniunii Europene și are reprezentanți în Parlamentul European, imunitatea parlamentară trebuie să fie examinată și în contextul dreptului constituțional comparat, la nivel european.

Imunitatea parlamentară ridică probleme politice, juridice și, de asemenea, probleme de natură etică. Trebuie avute în vedere și aspecte instituționale sau chiar de ordin cultural, de mentalitate. Cum poate fi stabilită, în definitiv, justa măsură între posibile abuzuri și posibile excese de protecție?

Pe de altă parte, apare întrebarea ar fi posibil ca, în viitor, să existe un regim comun, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, în ceea ce privește imunitatea parlamentară?

Sediul materiei în ceea ce privește imunitatea parlamentară se află în textele constituțiilor, în legile speciale referitoare la statutul parlamentarului și în regulamentele camerelor parlamentare.

Noțiunea de imunitate parlamentară cu toate aspectele juridice aferente la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a evoluat permanent. Există state europene unde imunitatea priveşte orice procedură judiciară, state în care ea vizează numai procedura penală, cu excepţia flagrantului delict, precum şi state unde imunitatea nu este consacrată.6)

„Pot fi menţionate drept exemple recente: desființarea imunităţii parlamentare împotriva urmăririi penale începând cu septembrie 2012 (Slovacia) ori practica parlamentară ce vizează adoptarea, la începutul fiecărei sesiuni, a unei hotărâri prin care se aprobă automat orice cerere ar veni de ridicare a imunităţii parlamentare, fără a mai fi consultat dosarul parlamentarului în cauză (Bundestag -Germania)”.7)

Fără a intra în amănunte, reamintesc faptul că imunitatea parlamentară8) poate îmbrăca forma lipsei răspunderii juridice sau pe cea a inviolabilității parlamentarului. Prima, vizează faptul că un parlamentar nu poate fi tras la răspundere pentru opțiunile sale sau pentru votul său. Cea de-a doua vizează răspunderea penală – fie sub aspectul trimiterii în judecată, fie sub aspectul, mai larg, al lipsirii de libertate.

Robert Myttenaere – într-un studiu al Uniunii Inter-Parlamentare – făcea o departajare între „privilegiul parlamentar” (libertatea de exprimare) și „imunitatea parlamentară” (ceea ce autorii din România numesc „inviolabilitate”).9)

Așa cum se arată într-un studiu al Parlamentului European, imunitatea – ca atare – a fost extrem de criticată din punctul de vedere al doctrinei juridice, fiind considerată o instituție anacronică și contrară principiilor dreptului constituțional modern, în special principiului egalității în fața legii. Acestor critici li s-au opus însă cei care au considerat că – în ciuda unor anomalii existente rezultând, în mare măsură, din abuzurile în ceea ce privește acest privilegiu – rațiunile care au stat la baza introducerii imunității parlamentare în constituțiile moderne încă subzistă, deși s-ar putea să se fi modificat, într-o anumită măsură.”10)

Problema pe care o pune imunitatea parlamentară – în opinia lui Simon Wigley – este aceea că ea poate, în același timp, fie să submineze fie să promoveze procesul de democratizare dintr-o țară.11) Pornind de la experiența Turciei, S.Wigley consideră că țările în curs de democratizare ar trebui să folosească și alte măsuri în afară de a „îngusta” imunitatea parlamentară pentru a lupta împotriva corupției politice sau violării drepturilor.12)

Imunitățile parlamentare sunt acordate membrilor Parlamentului pentru a le asigura protecția necesară îndeplinirii misiunii lor,13) fără teama de represalii.14)
După cum arată prof. I. Muraru, imunitatea parlamentară este „o garanție a exercitării mandatului și nu un privilegiu al persoanei și, cu atât mai puțin, o cauză de exonerare de răspundere”.15) Ea reprezintă deci „acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor”.16)
2.2. Origine

Ideea de imunitate a parlamentarilor17) își are rădăcinile în vechea Romă, unde tribunii poporului se bucurau de o protecție specială pentru a-și putea exercita, în mod liber, funcția. Cei care încălcau această interdicție, puteau fi executați.18)
Originea imunității parlamentare – așa cum o cunoaștem astăzi – este însă legată de istoria Parlamentului englez, unde – în 1397 – House of Commons a adoptat o lege prin care era criticată politica fiscală excesivă a Regelui Richard al II-lea. Parlamentarul care inițiase această lege – Thomas Haxey – a fost trimis în judecată și condamnat la moarte. În final, datorită presiunilor realizate de Parlament, Haxey a fost grațiat. Mai târziu, libertatea de exprimare a parlamentarilor a fost garantată – în 1689 – prin articolul 9 din Bill of Rights, inviolabilitatea personală („freedom from arrest”) fiind conexată cu libertatea cuvântului.19)

De fapt, The Privilege of Parliament Act din 1603 și The Parliament Privilege Act din 1737 au consolidat inviolabilitatea parlamentarilor – care începuse să fie aplicată încă din secolul cincisprezece.20) Este de precizat că inviolabilitatea în ceea ce privește arestarea lor, în cauze penale, nu mai este reglementată, singurul element care a rămas este obligația șefului poliției de a informa Președintele (Speaker) Camerei în legătură cu orice arestare ce se transformă în detenție.21)

Și în Franța, după Revoluția de la 1789, Mirabeau a propus – și s-a aprobat în Documentele Revoluției – privilegiul conform căruia membrii Adunării nu puteau fi condamnați fără aprobarea acesteia. Ulterior, acest principiu a fost inclus în Constituția franceză de la 1791. Acesta a fost modelul preluat apoi în aproape toate constituțiile europene.22)
2.3. Reglementări constituționale românești

Reglementarea imunității parlamentare, în România, are o istorie de aproape 150 de ani. Voi prezenta pe scurt textele relevante din Constituțiile României23):

Constituția din 1866:

„Art.51. Nicĭ unul din membriĭ uneea saŭ celeĭ-alte Adunărĭ nu póte fi urmărit saŭ prigonit pentru opiniunile și voturile emise de dênsul în cursul exercițiuluĭ mandatuluĭ sĕŭ.
Art.52. Nicĭ un membru al uneea saŭ celeĭ-alte Adunărĭ nu póte, în timpul sesiuneĭ, să fie nicĭ urmărit, nicĭ arestat în materie de represiune, de cât cu autorisațiunea Adunăreĭ din care face parte, afară de casul de vină vĕdită.
Detențiunea saŭ urmărirea unuĭ membru al uneea saŭ celeĭ-alte Adunărĭ este suspendată în tot timpul sesiuneĭ, dacă Adunarea o cere”.24)
Constituția din 1923:

„Art.54. – Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile și voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său.
Art.55. – Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict.
Dacă a fost arestat preventiv sau urmărit în timpul când sesiunea erà închisă, urmărirea sau arestarea trebuiesc supuse aprobării Adunării din care face parte, îndată după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare.
Detențiunea sau urmărirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunări este suspendată pe tot timpul sesiunii, dacă Adunarea o cere”.

Constituția din 1938:

„Art.56. – Niciunul din membrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit pentru opiniunile și voturile de el emise în cursul exercițiului mandatului.
Art.57. – Niciun membru al uneia sau a celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie urmărit sau arestat pentru vine penale, decât cu autorizarea Adunării din care face parte, afară de cazul de flagrant delict.
Detențiunea sau urmărirea vreunuia din membrii Adunărilor este suspendată în tot timpul sesiunii, dacă Adunarea o cere”.

Constituția din 1948:

„Art.59. – Niciun deputat nu poate fi reținut, arestat sau urmărit, fără autorizarea Marii Adunări Naționale a R. P. R., în timpul sesiunilor, sau a Prezidiului Marii Adunări Naționale a R. P. R., între sesiuni, pentru orice fapte penale, afară de cazurile de flagrant delict, când se va cere de îndată aprobarea Marii Adunări Naționale a R. P. R. sau a Prezidiului Marii Adunări Naționale a R. P. R.”
„Art.34. – Niciun deputat al Marii Adunări Naționale nu poate fi trimis în judecată și nu poate fi arestat fără încuviințarea Marii Adunări Naționale, în timpul sesiunilor, iar între sesiuni – a Prezidiului Marii Adunări Naționale”.

Constituția din 1965:

„ARTICOLUL 61. – Nici un deputat al Marii Adunări Naționale nu poate fi reținut, arestat sau trimis în judecată penală, fără încuviințarea prealabilă a Marii Adunări Naționale în timpul sesiunii, iar între sesiuni, a Consiliului de Stat.
Numai în caz de infracțiune flagrantă, deputatul poate fi reținut fără această încuviințare”.

Constituția din 1991:

Imunitatea parlamentară
„ARTICOLUL 69
(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție.
(2) În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției. Ministrul justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Independența opiniilor
ARTICOLUL 70
Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Din lectura textelor, se pot constata anumite deosebiri, pe care nu le voi examina însă aici. Ele arată însă și constanta în ceea ce privește regimul imunității parlamentare. Menționez faptul că textul în vigoare al Constituției, revizuit în 2003, a modificat așa cum voi arăta mai departe, doar una dintre dimensiunile imunității parlamentarilor români – inviolabilitatea lor.
2.4. Inviolabilitatea parlamentară

Inviolabilitatea parlamentară25) este o expresie a imunității parlamentare ce are ca scop să împiedice ca parlamentarii să fie privați – din punct de vedere fizic – de posibilitatea de a-și exercita mandatul din cauza unor acțiuni judiciare, ce ar putea fi inspirate de puterea politică.26)

De aici și excepția (sau, de fapt revenirea la regula generală) – protecția specială nu poate fi invocată pentru cazurile de flagrant delict – deoarece, în astfel de situații, teoretic, nu mai poate fi vorba de arbitrariu regizat, eventual, de puterea politică.27)

Inviolabilitatea reprezintă deci „o protecție împotriva oricărei proceduri judiciare”.28) Ea reprezintă „un privilegiu mai greu de justificat decât iresponsabilitatea (protecția pentru opinii și vot, n.b.)”.29)

Constituția franceză de la 1791 a reglementat, pentru prima dată, dreptul Parlamentului de a încuviința sau nu, arestarea unui membru al său în cauze penale, instituind ceea ce, mai târziu, s-a numit inviolabilitatea parlamentară.

Cele trei tendințe, la nivel mondial, de reglementare a inviolabilității parlamentare sunt următoarele:
a) neacceptarea unui regim diferențiat pentru parlamentari, considerându-se că dreptul comun este suficient pentru a proteja toți cetățenii;
b) acceptarea unui regim derogatoriu și, deci, necesitatea acordului Camerei pentru arestarea în cauze civile (în special, în sistemul țărilor Commonwealth);
c) acceptarea unui regim derogatoriu pentru arestarea unui parlamentar într-o cauză penală, pentru a evita ca, prin lipsirea de libertate, unii parlamentari să nu poată participa la activitatea (votul) din Parlament.30)

„Procedura uzuală este, totuși, interzicerea oricărui caz de arestare sau urmărire penală fără autorizarea expresă a Camerei căreia parlamentarul îi aparține”.31)

Așa cum se arată în documentele Parlamentului Francez, inviolabilitatea încearcă să evite ca mandatul parlamentar să fie afectat de anumite acțiuni penale vizând acte îndeplinite de către deputați în calitate de simpli cetățeni. Ea reglementează condițiile în care se exercită acțiunea penală pentru acte care sunt în afara mandatului său.32)

În Franța, începând din 1995 însă regimul inviolabilității nu mai protejează deputatul împotriva începerii urmăririi penale, dar el nu poate fi arestat fără autorizarea Camerei. În plus, dacă este condamnat, Camera poate decide suspendarea executării pedepsei pe perioada mandatului. După 1995, în Franța, Biroul Adunării Naționale este cel care se pronunță în ceea ce privește „caracterul serios, loial și sincer” al cererii.33)

Comentând art. 69 al Constituției din 1991,34) profesorul T. Drăganu sublinia esența inviolabilității parlamentare.

„Făcând o excepţie de la dreptul comun, Constituţia a conferit în această
 privinţă un statut aparte parlamentarilor pentru a le da posibilitatea de a-şi
desfăşura activitatea fără să fie influenţaţi sau stânjeniţi de riscul unor
eventuale trimiteri în judecată penală sau contravenţională, arestări, reţineri sau
percheziţii pornite din spirit de şicană fie de diferite autorităţi publice, fie de
unii funcţionari sau particulari. Dacă asemenea proceduri judiciare nu ar fi
supuse controlului Camerelor Parlamentului, ar exista pericolul ca membrii
acestora să nu se bucure de o independenţă completă în exercitarea importantei lor funcţii şi, prin aceasta, însăşi desfăşurarea în bune condiţii a activităţii organelor din care fac parte să fie pusă în cumpănă. Tocmai pentru că, prin instituţia inviolabilităţii parlamentarilor, Constituţia nu a urmărit să le acorde acestora un avantaj personal, ci să asigure Parlamentului condiţii optime de funcţionare, inviolabilitatea devine caducă în cazul în care Camera, din care face parte deputatul sau senatorul, aprobă ca acesta să fie trimis în judecată penală sau contravenţională, arestat, reţinut sau percheziţionat. Încuviinţând una din aceste măsuri, Camera respectivă nu se pronunţă asupra vinovăţiei deputatului sau a senatorului, căci luarea unei hotărâri în această privinţă revine în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Tot ceea ce face Camera este să constate că măsura, a cărei încuviinţare se cere, nu este de natură să afecteze normala ei funcţionare şi nici să influenţeze libertatea de decizie a unui membru al ei. Pe de altă parte, nici în cazul respingerii cererii de trimitere în judecată penală sau contravenţională, de arestare, reţinere sau percheziţie, hotărârea Camerei, nu echivalează cu constatarea nevinovăţiei deputatului sau senatorului, ci ea constituie doar o măsură procedurală, al cărei efect este suspendarea luării măsurilor menţionate pe durata exercitării mandatului parlamentar. De îndată ce mandatul deputatului sau al senatorului a încetat, regulile dreptului comun redevin pe deplin aplicabile. Fiind o excepţie de la regulile dreptului comun, inviolabilitatea parlamentară este de strictă interpretare. Prin urmare, ea nu interzice îndeplinirea de către organele de stat competente a altor acte procedurale decât cele limitativ enumerate de art.69 al Constituţiei.35)

Rezultă deci că inviolabilitatea -ca procedură specială și limitată de protecție a parlamentarilor35 nu elimină răspunderea penală, ci doar întârzie momentul judecății, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercițiul funcției sale”.36)

Marc Van Der Hulst a realizat o excelentă analiză a inviolabilității „clasice”, sub aspectul ratione personae, ratione temporis, ratione loci și ratione materiae.37) Menționând Constituția României, autorul arăta că, în cazul țării noastre, „inviolabilitatea exclude orice fel de urmărire judiciară”.38) Era însă o analiză realizată în anul 2000, deci înainte de revizuirea Constituției.

În cele mai multe țări, imunitatea este însă mai puțin extinsă,39) iar protecția împotriva arestării este cea mai răspândită formă de imunitate.40)

Constituţia României, din 1991, reglementa instituţia imunităţii parlamentare în articolele 69 şi 70. În art.69 era prevăzută „imunitatea parlamentară”41) şi se reglementa”inviolabilitatea” parlamentară, iar în art.70 se prevedea „independenţa opiniilor” şi era reglementată „iresponsabilitatea” sau „lipsa răspunderii juridice”.

În aliniatul 1 al art. 69, se precizează: „Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie”.

Din textul acestui alineat se poate constata că, de fapt, era vorba doar de o autorizare ce putea fi dată de către Cameră, pentru una sau mai multe din cele patru măsuri ce se puteau lua de organele judiciare împotriva unui deputat sau a unui senator şi anume reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată (penală ori contravențională).42)
În concepția de atunci a constituantului român trebuia autorizată numai trimiterea în judecată penală ori contravențională; în celelalte domenii ale dreptului şi anume în procese civile, financiare, comerciale, de contencios administrativ, de răspundere materială sau de dreptul muncii ori de măsuri administrative nu era nevoie de nici o autorizare iar deputatul sau senatorul se supuneau legii, conform dreptului comun.

Constituția din 1991 admitea și protecția în materie contravențională deoarece existau contravenții pentru sancționarea cărora legea prevedea și închisoarea contravențională, persoana putând fi lipsită de libertate (de exemplu, Legea 61/1991).

Printr-o decizie din 1997, Curtea Constituțională a precizat că imunitatea parlamentară, într-un regim parlamentar, democratic și pluralist, este indisolubil legată de instituția mandatului reprezentativ. „De aceea, imunitatea parlamentară a fost consacrată prin art.69 din Constituție, potrivit căruia reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată a unui parlamentar se poate face numai cu încuviințarea Camerei din care acesta face parte. Imunitatea reprezintă, astfel, un mijloc de protecție a parlamentarului împotriva pericolului de a fi supus represiunii penale ori contravenționale, în mod abuziv sau șicanator, ca urmare a atitudinii sale politice, asigurându-i independența, sub aspect juridic, în exercitarea mandatului încredințat de corpul electoral. Ca urmare, imunitatea parlamentară nu constituie un drept subiectiv, ci are caracter imperativ, fiind o garanție constituțională a mandatului reprezentativ, deci a opțiunii electoratului prin votul căruia acest mandat a fost încredințat. În acest sens se justifică și dispozițiile regulamentare ce impun ridicarea imunității cu o majoritate calificată”.43)

Noul text din Constituția reviziută, în 2003, permite urmărirea penală și trimiterea în judecată a parlamentarilor și pentru fapte penale „de drept comun”, nu numai în dosarele civile. Pe de altă parte, în segmentul final al articolului 72 (alineatul 2) sunt reglementate anumite garanții procesuale, completându-se prevederile art. 23 din Constituție, referitor la libertatea individuală (reținere, arestare, percheziție).44)

Inviolabilitatea parlamentarilor are în vedere protejarea lor, pe timpul mandatului, față de urmăriri penale, rețineri sau arestări abuzive. Revizuirea Constituției din 2003 a eliminat ipoteza urmăririlor penale contra parlamentarilor pentru fapte care nu țin de opiniile sau voturile lor. A rămas doar ipoteza reținerii sau arestării.45)

Ideea de a lăsa Parlamentul să judece, în fiecare caz concret, reținerea sau arestarea unor parlamentari a pornit și de la ideea că executivul, în orice țară și în anumite circumstanțe (eventual cu un anumit „sprijin” din partea parchetelor), ar putea fi tentat să „jongleze” cu prezența fizică a parlamentarilor din opoziție, pentru a-și asigura un anumit cvorum sau o anumită majoritate.46) În perioada interbelică, au fost numeroase discuții în Parlamentul României pe acest subiect. Arestarea unui „grup infracțional organizat”, format din parlamentari ai opoziției înainte de votul la o moțiune de cenzură critică ar putea fi, teoretic, o tentație. Tot așa, un guvern ar putea fi tentat să-i cheme la o „concentrare” militară pe membrii unui grup politic advers. înainte de un vot important. De aceea, spre exemplu, în Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, se prevede (în art.27): „Pe durata exercitării mandatului de parlamentar deputații și senatorii nu pot fi concentrați sau mobilizați”.

Autorii cercetărilor comparative pun în evidență însă evoluția tot mai restrictivă în ceea ce privește sistemul derogator privitor la răspunderea penală a parlamentarilor.47) În Italia, în 1993, în Belgia, în 1997, în Austria, în 1996, inviolabilitatea a fost restrânsă doar la aprobarea arestării de către Parlament.48)

„Gradul minimal de protecție” vizează deci protecția împotriva lipsirii de libertate (arestare, reținere). Aceasta este regula în majoritatea statelor.

În general, Parlamentul care ridică imunitatea unui membru al său nu poate impune condiții în ceea ce privește procedura juridică sau arestarea, dar în unele țări (Belgia, Franța) o ridicare „parțială” a imunității este posibilă… Se poate autoriza, de exemplu, trimiterea în judecată, dar nu arestarea (Belgia)…”.49)

În sistemul belgian, după reforma din 1997, așa cum arată unul din cei mai distinși parlamentari belgieni, Herman De Croo, președinte – o lungă perioadă – a Camerei Deputaților, Parlamentul trebuie să-și dea acordul numai pentru arestare și trimiterea în judecată penală, spre deosebire de sistemul anterior, când Parlamentul trebuia să-și dea acordul și pentru începerea urmăririi penale.50)

Interesant, în ceea ce privește inviolabilitatea, noi aveam, înainte de 2003, sistemul pe care l-au adoptat, prin revizuire, belgienii, după 1997.

În România, după reviziurea Constituției, imunitatea parlamentară este definită și în Legea referitoare la Statutul deputaților și senatorilor (Legea 96 din 21 aprilie 2006), în care se arată că: „Imunitatea parlamentară este ansamblul de dispoziții legale care asigură deputaților și senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiția și în scopul de a le garanta independența” și în care se arată că „Imunitatea parlamentară este direct și indisolubil legată de mandatul de deputat sau de senator”.51)

Noua filozofie a imunității cuprinsă în textul Legii nr.96/2006), reafirmă imunitatea parlamentară pentru voturile sau opiniile politice, și stabilește „regimul” parlamentarului în procesul penal (art.23)52)
2.4. Ridicarea imunității parlamentare

Ridicarea imunității53) nu are nici o semnificație în ceea ce privește calificarea juridică a faptei și nici nu are valoarea unei prezumții de vinovăție, deoarece inviolabilitatea reprezintă o imunitate de procedură, nu de fond, acționând numai pe durata mandatului.54)

Procedura pentru ridicarea imunității este prevăzută, în principal, în Regulamentele parlamentare, fiind stabilite termene procedurale sau condiții de cvorum – pentru luarea deciziilor în această materie.

Analiza realizată la nivelul parlamentelor europene arată că există diferențe în ceea ce privește numărul solicitărilor de ridicare a imunității sau proporția între solicitările acceptate și cele respinse.55)

În Cehia, Slovacia, Lituania, numărul cererilor de ridicare a imunității este practic egal cu cel al aprobărilor obținute; în Portugalia sau Slovenia numărul aprobărilor este ceva mai mic. Sistemul cel mai restrictiv în ceea ce privește ridicarea imunității în cazuri de inviolabilitate este cel din Grecia, unde numai 31 de cereri, dintr-un total de 220, au fost aprobate în intervalul 2000 – 2011.56)

Unele parlamente au folosit dreptul lor de a ridica doar parțial imunitatea, permițând doar trimiterea în judecată a parlamentarului dar nu și pentru arestarea (Belgia).57)

În sistemul constituțional francez, poate fi aplicată și „ridicarea detenției”, inițiativa aparținând, de data aceasta, Adunării Naționale.58) De fapt, în astfel de cazuri, practic, se suspendă executarea pedepsei, pentru a permite exercitarea mandatului până la capăt.

În România, printr-o modificare adusă Regulamentului Senatului (Hotărârea nr.11 din 29 martie 1994), s-a introdus posibilitatea suspendării imunității parlamentare a senatorilor, ca o nouă modalitate de înlăturare a imunității parlamentare. Dar, cum imunitatea parlamentară este o problemă de ordine publică, reglementată printr-o normă constituțională, rezultă că Regulamentul nu putea institui noi căi de înlăturare a imunității, după cum nu putea restrânge nici situațiile – reglementate constituțional – de înlăturare a acesteia. Conform Curții Constituționale, esența protecției constituționale a mandatului parlamentar constă în aceea că ea poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziția sau trimiterea în judecată penală sau contravențională a senatorului.

Curtea Constituțională a decis, în 1994, că art.149 alin. (5) și (8) din Regulamentul Senatului, supus controlului, era neconstituțional deoarece imunitatea parlamentară și ridicarea ei fiind reglementate de Constituție, regulamentul, ca și legea de altfel, nu pot modifica acest regim; prin regulament se pot stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activității parlamentare. Pe de altă parte, suspendarea imunității înlătură, pe perioada suspendării, protecția constituțională pe care o reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art.69 alin (1) din Constituție, această protecție, însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei norme procedurale coercitive care reglementează reținerea, arestarea, percheziția sau trimiterea în judecată penală ori contravențională, în funcție de un motiv determinat și în limitele acestui motiv; de aceea „suspendarea imunității modifică statutul constituțional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat Constituției”.59)

Problema majorității necesare pentru ridicarea imunității parlamentare este tratată diferit în diferite țări. În cele mai multe țări o majoritate simplă este suficientă. În Burkina Faso, sunt suficiente 1/3 din voturile Parlamentului, în alte țări (Polonia) este nevoie de 2/3 din voturi. În Suedia 5/6 din voturi.60)

Pentru Parlamentul României, în perioada 1997 – 1999 era în vigoare Regulamentul Camerei Deputaților adoptat în 1994 și republicat în 1996.61 Articolul 176 din Regulamentul Camerei Deputaților62 relua prevederea din Constituția de la 1991, referitoare la inviolabilitatea parlamentară: „Art. 176. — Nici un deputat nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală ori contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Camerei Deputaților și după ascultarea sa.”

Procedura de ridicare a imunității parlamentare era prevăzută tot în articolul 176 din Regulament. Astfel, cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresa preşedintelui Camerei de către ministrul justiţiei. Acesta trebuia să aducă la cunoştinţă deputaţilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimitea de îndată Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi spre examinare, care trebuia să stabilească dacă există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adopta prin votul majorităţii membrilor comisiei, votul fiind secret.

Conform Regulamentului, Ministrul justiţiei trebuia să înainteze comisiei toate documentele pe care aceasta le solicită (în cazul unui refuz, comisia putea apela la sprijinul plenului Camerei). Raportul comisiei se supunea, în termenul stabilit de Cameră, dezbaterii și aprobării plenului. Decizia finală aparținea însă Camerei Deputaților care hotăra, prin vot secret, asupra cererii, cu majoritatea de două treimi din numărul membrilor.

Important de reținut deci: plenul trebuia să voteze cererea de ridicare a imunității cu o majoritate de două treimi. Ideea de bază a acestei proceduri era ca nu cumva reprezentanții puterii, cu o majoritate simplă să poată decide soarta deputaților opoziției (arestarea, reținerea, trimiterea în judecată), fiind necesară o majoritate mai largă (asemănătoare majorității de aprobare a legilor constituționale). Cu alte cuvinte, să existe un minim „consens” putere/opoziție în legătură cu indiciile de „vinovăție” a celui căruia urma să i se ridice imunitatea.

În al doilea rând, majoritatea cerută viza majoritatea „din numărul membrilor”. Deci prezența la vot era importantă, în condițiile în care absenții „votau” automat împotriva cererii ministrului justiției.
Ulterior deciziilor CCR numărul 45 și 46 din 1994, referitoare la constituționalitatea regulamentelor Camerelor în Regulamentul Camerei Deputaților s-a modificat cvorumul de vot pentru ridicarea imunităţii, reducându-se de la votul de nivel constituţional la nivelul votului pentru legile organice, adică votul majorităţii din numărul total al membrilor Camerei. „Această reconsiderare a cvorumului de vot a aşezat lucrurile în firescul lor şi s-a armonizat cu soluţiile practicate în majoritatea statelor din Europa”.63)

Astfel, prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 39, din 17 octombrie 2000, pentru modificarea art. 176 din Regulamentul Camerei Deputaților s-a prevăzut că articolul 176 din Regulament, (astfel cum fusese republicat în Monitorul Oficial al României nr.53 din 14 martie 1996), se modifică și se completează, având următorul cuprins:

„Art.176. – Nici un deputat nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală ori contravențională fără încuviințarea prealabilă a Camerei Deputaților și după ascultarea sa.

Cererea de reținere, arestare, percheziție sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravențională se adresează președintelui Camerei de către ministrul justiției. Săvârșirea sau descoperirea ulterioară a unor noi fapte penale sau contravenționale determină introducerea unei noi cereri de reținere, arestare, percheziție sau de trimitere în judecată penală ori contravențională.

În cererea adresată președintelui Camerei Deputaților ministrul justiției va preciza și va motiva pentru care dintre măsurile prevăzute la art.69 din Constituție solicită încuviințarea.

Președintele Camerei aduce la cunoștință deputaților cererea, în ședință publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină și imunități spre examinare, care va stabili prin raportul său dacă există sau nu există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă, în cel mult 30 de zile de la sesizare, prin votul majorității membrilor comisiei. Votul este secret.

Ministrul justiției va înainta Comisiei juridice, de disciplină și imunități toate documentele pe care aceasta le solicită; în caz de refuz comisia se va adresa Camerei Deputaților, prin intermediul Biroului permanent, pentru a hotărâ cu privire la acest refuz.

Cererea prevăzută la alin.2, împreună cu raportul comisiei, se înaintează grupului parlamentar din care face parte deputatul în cauză. Grupul își va exprima punctul de vedere cu privire la cerere într-un raport scris, în termen de 30 de zile de la data sesizării grupului.

În cazul deputaților care nu fac parte din nici un grup parlamentar, aceștia pot să depună la Biroul permanent punctul de vedere cu privire la cerere.

Raportul comisiei, împreună cu raportul grupului parlamentar 64), se înaintează Biroului permanent și se supun dezbaterii și aprobării Camerei Deputaților. Camera Deputaților se va pronunța separat asupra fiecărei măsuri a cărei încuviințare se cere de către ministrul justiției, potrivit art.69 din Constituție.

Camera Deputaților hotărăște asupra cererii, în cel mult 3 luni de la sesizare, cu votul majorității membrilor săi. Votul este secret și se exprimă prin bile”.

Merită prezentat și textul actual al Regulamentul Camerei 65) pe această temă adoptat după revizuirea Constituției:

„Art. 195. – (1) În temeiul art. 72 din Constituţia României, republicată, deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor de către Ministrul Justiţiei. Săvârşirea sau descoperirea ulterioară a unor noi fapte penale determină introducerea unei noi cereri de reţinere, arestare sau percheziţie.
Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă, în cel mult 5 zile de la sesizare, prin votul majorităţii membrilor acesteia. Votul este secret.
Ministrul justiţiei va înainta Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi toate documentele pe care aceasta le solicită; în caz de refuz comisia se va adresa Camerei Deputaţilor, prin intermediul Biroului permanent, pentru a hotărî cu privire la acest refuz.
Cererea prevăzută la alin. (2), împreună cu raportul comisiei, se înaintează grupului parlamentar din care face parte deputatul în cauză. Grupul îşi va exprima punctul de vedere cu privire la cerere într-un raport scris, în termen de 5 zile de la data sesizării grupului.
în cazul deputaţilor care nu fac parte din niciun grup parlamentar, aceştia pot să depună la Biroul permanent punctul de vedere cu privire la cerere.
Raportul comisiei împreună cu raportul grupului parlamentar se înaintează Biroului permanent şi se supun dezbaterii şi aprobării Camerei Deputaţilor.
Camera Deputaţilor se va pronunţa asupra măsurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majorităţii membrilor prezenţi.”

În procesul de aplicare a Constituţiei au existat deci numeroase discuţii cu privire la imunitatea parlamentară, textele Constituţiei din 1991 fiind criticate plecându-se de la împrejurarea că, în anumite cazuri concrete, fie în Camera Deputaţilor, fie în Senat, nu s-a întrunit numărul de voturi necesar pentru ridicarea imunităţii parlamentare la propunerile formulate de Ministerul Justiţiei, mai ales în perioada în care Regulamentele Camerelor prevedeau o majoritate calificată de 2/3 pentru ridicarea acestei imunităţi.66)

Pe de altă parte, „opiniei publice i s-a inoculat ideea că parlamentarii sunt exoneraţi de răspundere şi pentru faptele care nu au legătură cu opiniile şi voturile lor politice, fiind criticate pe nedrept textele Constituţiei referitoare la instituţia imunităţii parlamentare.”67)
3. Răspunderea ministerială

În ceea ce privește răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, textul Constituției prevede că în afara răspunderii politice în fața Parlamentului, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție” (art.109 alin.2).

Aceleași prevederi există și în Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială. Astfel, potrivit art.11 din această lege, „membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor de la data depunerii jurământului și până la încetarea funcției, în condițiile prevăzute de Constituție”. Iar, potrivit art.12 din aceeași lege, „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”.

În ceea ce privește cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor”, acestea sunt reglementate în art.8 din Legea nr.115/1999.68)

Procedura privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului este reglementată în regulamentele celor două Camere.

Astfel, în Regulamentul Camerei69, se preciza: „Art. 139. – Dezbaterea cererii se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă ca urmare a unei anchete desfăşurate în condiţiile art. 68 din prezentul regulament, fie de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop. Dacă ministrul are şi calitatea de deputat, cererea se trimite spre examinare Comisiei juridice, de disciplină si imunităţi, care va elabora un raport pe care îl înaintează Camerei. Rapoartele prevăzute la alin. 1 se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi. Cererea se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputatilor.

Art. 140. – În cazul în care Camera Deputaţilor decide să ceară urmărirea penală, preşedintele Camerei va adresa ministrului justiţiei o cerere pentru începerea urmăririi penale, potrivit legii. De asemenea, el va înştiinţa pe Preşedintele României pentru eventuala suspendare din funcţie a membrului Guvernului a cărui urmărire penală a fost cerută.”

În 7 iulie 2008 (deci în vacanța parlamentară) un grup de 52 de deputați PD au atacat la Curtea Constituțională textul art.155, alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților.70 Obiectul sesizării îl constituiau dispozițiile art.155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr.8 din 24 februarie 1994, republicată în 2006, care avea – reamintesc – următorul cuprins: „(3) Cererea se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”.

În motivarea sesizării se arăta că art. 155 alin. (3) din regulament, care prevedea că cererea privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 76 alin. (2), potrivit cărora „(2) Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenţi din fiecare Cameră”, şi ale art. 16 alin. (1) care stabilesc că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

În opinia președintelui Camerei Deputaților, transmisă Curții, se arăta însă că solicitarea urmăririi penale a unui membru al Guvernului de către o Cameră legislativă reprezintă o acțiune politică de o foarte mare importanță și care presupune o motivare bine întemeiată. Or, „Camera Deputaților nu este o autoritate judiciară care să administreze și să interpreteze probe de natură diversă, se impune de la sine alegerea unei proceduri care să prevină arbitrariul și să suplinească lipsa unei specializări judiciare a membrilor acesteia”, și, „de aceea, decizia Camerei Deputaților de a solicita o asemenea procedură impune întrunirea acordului majorității calificate a membrilor săi, care să împiedice subiectivismul şi interesul partizan ale unui număr mic de parlamentari, inerent şi explicabil pe scena oricărei confruntări politice”. Aşa fiind, „cererea de urmărire formulată de Camera Deputaţilor poate fi socotită, pe bună dreptate, un act politic mai degrabă decât unul juridic”. Era invocată și Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 prin care s-a statuat „că cele două Camere ale Parlamentului, cât și Preşedintele României au libertatea de a stabili modul de exercitare „a dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, fără o altă reglementare exterioară şi aplicând direct Legea fundamentală”.71)

În urma dezbaterilor, Curtea a decis însă, cu majoritate, că sesizarea era întemeiată și, ca atare, textul respectiv era neconstituțional. În argumentația agreată de majoritatea CCR, se invocă o decizie din Regulamentul Camerei care preciza la art.129, alin.3 „Legile ordinare și hotărârile luate în procesul legiferării se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți, în condițiile existenței cvorumului legal”. Nu vreau să cred că judecătorii respectivi nu au putut să facă diferența între „hotărârile luate în procesul legiferării” și hotărârile referitoare la persoane (imunitate parlamentară, răspundere ministerială).72)

Este interesant și faptul că prin OUG nr.3 din 27 ianuarie 2005, fostul ministru al justiției în guvernul Tăriceanu, a modificat Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Scopul esențial era acela ca „foștilor miniștri” (deci miniștrilor din guvernul PSD) să nu li se mai aplice Legea 115/1999 și astfel să fie evitată aprobarea Parlamentului pentru începerea urmăririi penale în cazul lor.

Iată deci că, în prima lună de guvernare, guvernul Tăriceanu avea „obiectivele de reformă” clar stabilite iar a treia OUG a noului guvern îi viza pe membrii fostului guvern.73)

Această Ordonanță contravenea Deciziei anterioare a Curții Constituționale, nr.93 din 16 iunie 1999, referitoare la responsabilitatea ministerială. CCR fusese sesizată de un grup de 83 de senatori care, între altele considerau că dispozițiile art.20 alin. (2) ale Legii 115/1999 („Punerea sub urmărire penală a foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției lor, se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege”) contraveneau prevederilor art.16 alin. (1) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii.

Astfel, „imunitatea guvernamentală reglementată prin această dispoziție este mai extinsă decât imunitatea parlamentară, întrucât aceasta din urmă se aplică numai în timpul exercițiului mandatului parlamentar, pe când imunitatea guvernamentală, potrivit textului menționat, se aplică și foștilor membri ai Guvernului. În acest mod s-a instituit un privilegiu interzis de dispozițiile art.16 alin. (1) din Constituție”.74)

Cu alte cuvinte, legea era discriminatorie, sub acest aspect, nu față de cetățeni, ci față de foștii senatori!!! 75) Atacarea Legii, sub aspectul aplicării ei și „foștilor miniștri” a fost făcută de un grup de 62 de deputați ai PDSR!

Curtea a precizat însă, în mod corect, că „imunitatea este o instituție constituțională de protecție a mandatului de senator sau de deputat, pe când, în privința mandatului de membru al Guvernului, Constituția nu a instituit imunitatea, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției”.

În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

Această reglementare nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Textul constituțional se referă la un drept fundamental cetățenesc, în timp ce procedura legală examinată reglementează punerea în mișcare a acțiunii penale, în vederea cercetării unei infracțiuni săvârșite de un fost membru al Guvernului în timpul exercițiului mandatului.

Deci, „acțiunea penală se pune în mișcare împotriva sa pentru faptele comise în calitate de înalt funcționar public, iar nu în calitatea sa de simplu cetățean. De aceea. Curtea constată că principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut la art. 16 din Constituție, nu este aplicabil tezei cuprinse în norma juridică a cărei neconstituționalitate se susține”.76)

Mai concret, în Decizia sa nr.665 din 5 iulie 2007, Curtea Constituțională a avut pe rol „soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, excepție ridicată de Adrian Năstase în Dosarul nr. 1583/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală”.77)

În urma dezbaterilor, CCR a decis, cu majoritate, că modificările din 2005, la legea responsabilității ministeriale, sunt neconstituționale. Unul dintre argumente a fost legat de necesitatea aplicării dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut în Constituție, la art. 21, alin. 3.

Foarte interesantă a fost și Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008 referitoare la conflictul de natură constituțională între autoritățile publice (Președintele României, Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii) referitoare la suprapunerea parțială între responsabilitatea ministerială și imunitatea parlamentară.

În esență, după decizia CCR care stabilea că și foștilor miniștri li se aplică Legea responsabilității ministeriale, s-a pus problema cine să dea aprobarea necesară (dacă este cazul) pentru începerea urmăririi penale.

Președintele României s-a oferit, cu generozitate, să dea aceste aprobări, în toate cazurile. De fapt, le-a și dat pentru patru foști miniștri și un fost prim-ministru. Le-a dat însă greșit, deoarece unii dintre ei erau parlamentari.

După dezbateri ample, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlament – Camera Deputaților și Senat -, pe de altă parte, în legătură cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor și foștilor membri ai Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau senator.

Conform deciziei Curții, în aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va trebui să sesizeze Camera Deputaților sau Senatul, după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor și a foștilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor și care, la data sesizării, au și calitatea de deputat sau de senator și va sesiza Președintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului și a foștilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au și calitatea de deputat sau de senator.78)

Curtea a reluat argumentația din Decizia sa, nr. 93 din 16 iunie 1999, și a reținut că, în privința mandatului de membru al Guvernului, Constituția nu a instituit imunitatea guvernamentală, ci o altă măsură de protecție, și anume condiționarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției. Dispozițiile art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă și după încetarea mandatului membrilor Guvernului, așa încât este evident că, în privința infracțiunilor comise în exercițiul funcției, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea acelorași norme procedurale.

În ceea ce privește imunitatea parlamentară – ca „imunitate de procedură” aceasta reprezintă, în opinia CCR, „un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice”.78 Curtea a constatat că, în urma revizuirii Constituției, imunitatea parlamentară are un conținut mai restrâns, așa cum se deduce din art.72 alin. (2) din Constituție. Astfel, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

Chestiunea aceasta ramâne destul de delicată. Unii oameni politici, în continuare, nu fac diferența între instituția imunității parlamentare și cea a responsabilității ministeriale. Spre exemplu, în cazul fostului ministru Vosganian, care era, în același timp, și senator, când au comentat decizia Senatului în termenii art.72 și nu în termenii art.109, alin.2 și 3 (răspunderea membrilor guvernului). La fel s-a întâmplat în cazul ministrului Chițoiu. În cazul lor, aprobarea Camerei era necesară – ținând seama că erau miniștrii (foști miniștrii) – pentru începerea urmăririi penale.

În cazul parlamentarilor, până în 2003, aprobarea era necesară pentru trimiterea în judecată (urmărirea penală putea să înceapă și să se desfășoare) iar, din 2003, și urmărirea penală și trimiterea în judecată se pot desfășura fără restricții, în schimb parlamentarii nu pot fi reținuți sau arestați înainte de condamnarea lor, fără aprobarea Camerei din care fac parte.

Aș vrea să mai fac o observație. Ridicarea imunității parlamentare reprezintă precondiția pentru punerea în aplicare a solicitării parchetului (reținere, arestare, percheziție sau, așa cum era mai înainte, trimiterea în judecată). De aceea, în regulamentele Camerelor se solicita ca cererea trimisă pentru ridicarea imunității să precizeze care dintre aceste măsuri este solicitată….

………………………………………………………………………

 

6. Câteva concluzii

• Imunitatea parlamentară, sub aspectul inviolabilității, este considerată, în general, o protecție necesară pentru mandatul parlamentar.

• Imunitatea parlamentară este confundată adesea, cu responsabilitatea ministerială, mai ales în situațiile în care miniștrii sau foști miniștrii sunt și parlamentari și se cere aprobarea Parlamentului pentru începerea urmăririi penale.

• Inviolabilitatea parlamentară din sistemul Constituției de la 1991, nu însemna impunitate.

• Inviolabilitatea parlamentară este precum pielea de sagri din romanul lui Balzac. Sub presiunea opiniei publice și a comandamentului că „nimeni nu este mai presus de lege” (deși există o „lege” care stabilește un regim derogatoriu pentru parlamentari), întinderea protecției, oferită de imunitatea parlamentară, se răstrânge. Aceasta este o tendință la nivel european și o realitate în România, evidențiată prin revizuirea, în 2003, a Constituției.

• Nu există o abordare unitară în materie, la nivelul Parlamentului European. Acest lucru se explică prin diversivitatea, la acest moment, a reglementărilor naționale legate de imunitatea parlamentară.”