În urmă cu cinci ani, la 23 mai 2008, țineam o conferință „arogantă” la Universitatea Cambridge, cu tema „Kosovo și implicațiile sale la nivel internațional pentru stabilitatea în vecinătatea UE și a NATO. O perspectivă românească.”

Nu cred că, în România, a citit-o cineva din liderii politici. Prezentau mai mult interes stenogramele din „surse judiciare” și scandalurile mondene. Nu știu dacă Bianca Drăgușanu își începuse cariera mondenă și nici dacă dilemele ei sentimentale prezentau, de pe atunci, interes pentru opinia publică.

La Cambridge, întâlnisem numeroase personalități, inclusiv la un dineu oferit de Lordul Richard Dearlove – una din legendele serviciilor secrete britanice, unde lucrase, o lungă perioadă, ca director al MI6 – pe atunci președinte (master’s lodge) al Colegiului Pembroke. Am încercat să le explic faptul că soluția politică în cazul Kosovo se baza pe încălcarea dreptului internațional. Am prezentat conceptele de bază – faptul că dreptul la auto-determinare nu poate avea ca titular o minoritate, ci doar un popor, faptul că auto-determinarea, la nivelul unui popor poate însemna: a) crearea unui stat; b) alipirea la un stat (federație) sau c) ieșirea dintr-un stat (federație).

Aceste opțiuni nu există pentru o minoritate. Spre exemplu, poporul ucrainean și-a exercitat deja dreptul la auto-determinare, prin formarea statului Ucraina. Ar fi inadmisibil ca minoritatea ucraineană din SUA, Polonia sau din România să-și declare, și ele „auto-determinarea”, creând alte state „ucrainiene”.

Sper că e suficient de clar. În Kosovo, s-a folosit următoarea „șmecherie”. Era vorba de albanezi – minoritari – la nivelul Serbiei, majoritari în unele zone (Kosovo). Când a fost nevoie de o construcție juridică, ei nu au mai fost numiți albanezi, ci kosovari (poporul kosovar!). La fel se întâmplă acum în Crimeea. Se vorbește despre „crimeeni” („poporul crimeean”?), pentru a se justifica referendumul care a „decis” exercitarea dreptului la auto-determinare nu a unui popor ci al unei minorități ruse din Ucraina (majoritară în Crimeea).

Știu că vă plictisesc cu tema asta. Vă așteptați să comentez cum e la Jilava, ce-a mai făcut DNA, cum a dispărut corupția din România. Dacă aveți, totuși, răbdare, citiți măcar paragraful de avertizare, de acum cinci ani, dinspre final (p.9): „Dar dacă aceeași „rețetă” este folosită pentru Transnistria, Crimeea, Abhazia și Osetia de Sud sau chiar pentru Cecenia?”

Sigur că Rusia a încălcat reguli de bază ale dreptului internațional și statu-quo-ul teritorial de după încheierea Războiului Rece.

Dar Putin spune: „Nu eu am început. Voi, SUA, UE, ați încălcat dreptul internațional. Eu am folosit un precedent. Nu voi puteți să mă criticați și să mă sancționați”. În plus – spune Putin – ați trecut „linia roșie”, intrând pe teritoriul de influență al Rusiei (fosta URSS). Ați încercat să rebranduiți Revoluția portocalie la Kiev și ați pus un sistem anti-rachetă în Polonia și România – care, evident, nu are nici o legătură cu rachetele balistice pe care nu le are Iranul”.

În mod paradoxal, Traian Băsescu a încercat să fie „imparțial” cu Occidentalii – nu le-a dat dreptate în chestiunea Kosovo și le-a dat dreptate atunci când au criticat Rusia pentru modul în care „a alipit” Crimeea. Din păcate și într-un caz și în altul, a fost vorba de aceeași încălcare a dreptului internațional.

Mă opresc aici cu aceste comentarii, pentru că am lucruri mai importante de făcut – este ora 6.30 și, în curând, se va face apelul. Lectură plăcută!

Kosovo şi implicaţiile sale la nivel internaţional pentru stabilitatea in vecinătatea UE şi  a NATO. O perspectivă românească.

Centrul de Studii Internaţionale, Universitatea Cambridge, 23 mai 2008

  

            Dragi colegi,

            Dragi profesori şi studenţi,

            Doamnelor şi domnilor,

 

 

            Este o adevărată onoare pentru mine să mă aflu astăzi aici la Centrul de Studii Internaţionale al Universităţii Cambridge şi îi mulţumesc călduros Profesorului Christopher Hill pentru generoasa sa invitaţie precum şi pentru cuvintele de introducere. Doresc să salut prezenţa aici a unora dintre studenţii români de la Cambridge. Ştiu că au o puternică Asociaţie de Studenţi aici şi sunt sigur că realizările lor intelectuale vor contribui în continuare la promovarea faimei de care se bucură învăţământul academic tradiţional românesc.

Distinsă audienţă,

Bronislaw Geremek, fostul Ministru polonez al Afacerilor Externe obişnuia să spună că Balcanii creează de obicei mult mai multă istorie decât vom fi noi vreodată capabili să „consumăm”. Acest „noi” din cuvintele sale reprezintă Europa, chiar dacă regiunea Balcanilor ca întreg este unul dintre vechile leagăne ale culturii Europene. Cred că afirmaţia sa este încă valabilă dacă privim cu atenţie la evoluţiile şi consecinţele faimoasei chestiuni Kosovo.

Întrebarea este – ce fel de istorie?

Îmi este teamă că privind cu atenţie la  mersul evenimentelor – sensul peiorativ al cuvintelor lui Bronislaw este încă valabil. În minutele următoare, voi încerca să vă prezint o viziune a implicaţiilor chestiunii Kosovo pentru stabilitatea – nu numai în Balcani dar şi în vecinătatea lărgită UE şi NATO dintr-o perspectivă românească.

Precum bine ştiţi, poziţia României cu privire la Kosovo a fost diferită de cea exprimată de Marea Britanie, spre exemplu. Nu voi pretinde că avem în general o mai bună cunoaştere a lucrurilor decât alţii. Dar istoria – din nou ne face să trăim foarte aproape de această complexă regiune Balcanică, unde Serbia, inclusiv Kosovo, este în directa şi imediata noastră vecinătate. Avem o tradiţie de veacuri de relaţii reciproce şi înţelegem  foarte bine problemele sale şi rădăcinile lor.

Una dintre principalele probleme ale regiunii este intrinsec legată de ecuaţia „protecţia minorităţii – stabilitate“. Stabilitatea regiunii este direct dependentă de protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în concordanţă deplină cu standardele recunoscute în acest domeniu. România cunoaşte foarte bine această lecţie dacă ne gândim numai la lungul şi dificilul drum parcurs de  la începutul anilor ’90  – cu conflicte inter-etnice la Târgu- Mureş, la garantarea celor mai înalte standarde privind protecţia minorităţilor, inclusiv reprezentarea lor parlamentară, folosirea limbii materne în administraţie şi justiţie şi multe altele. Acesta a fost un subcriteriu realizat în întregime, în cadrul criteriilor politice pentru aderarea la UE. A trecut mai mult de un deceniu de când Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a participat într-o formă sau alta la procesul de luare a deciziilor la nivel guvernamental…

Dragi colegi,

Sper că aţi remarcat nuanţa din cuvintele mele – „protejarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale“ şi de asemenea contextul lor – „în deplină concordanţă cu standardele recunoscute în domeniu“. Acest context este elementul cheie în asigurarea stabilităţii unei ţări şi a unei regiuni. Nimeni nu poate construi stabilitatea în afara dreptului internaţional.

Ceea ce s-a întâmplat cu Kosovo recent este de fapt opusul său: încurajându-i-se „independenţa“, folosesc acest cuvânt între ghilimele a fost şi încă este greşit din perspectiva dreptului internaţional. Este greşit şi din perspectiva posibilelor sale consecinţe în vecinătatea lărgită UE şi NATO.

             Permiteţi-mi să vă explic de ce.

În primul rând – o negare: nu consider Kosovo un posibil precedent. Situaţia regiunii Kosovo este unică per se. În al doilea rând – adevărata problemă constă în modul în care dreptul internaţional şi legile sale de bază au fost încălcate prin crearea unui stat care nu poate fi legal constituit.

Una dintre aceste reguli de bază, acceptate unanim de specialiștii în drept internaţional, este că minorităţile naţionale nu pot să-şi exercite autodeterminarea pe plan extern, acest drept fiind rezervat numai popoarelor. Altă regulă unanim recunoscută de majoritatea covârşitoare a experţilor în drept internaţional este următoarea: conceptul de drepturi ale minorităţilor trebuie înţeles ca referindu-se la drepturi individuale şi nu la „drepturi colective“. „Soluţia“ Kosovo conţine ambele probleme.

Motivul principal pentru care dreptul internaţional contemporan nu recunoaşte dreptul la auto-determinare pentru minorităţi este acela că minorităţile nu sunt recunoscute ca subiecţi de drept internaţional. Citez un expert britanic recunoscut în domeniul dreptului internaţional pe care îl stimez foarte mult: „Minorităţile ca atare nu au dreptul la autodeterminare. Aceasta înseamnă că de fapt ele nu au dreptul la secesiune, independenţă, sau la asocierea cu grupuri asemănătoare din alte state“ (Rosalyn Higgins, Problems and Process. International Law and How We Use It, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 124).

Într-adevăr, cu foarte puţine excepţii, nu există state în lume cu o compoziţie etnică perfect pură. În zona în care trăieşte o minoritate, sunt şi alte grupuri etnice – grupuri minoritare în comparaţie cu primul. În cazul în care şi ele vor dori să-şi exercite „auto-determinarea”, acest lucru poate conduce la o „atomizare“ a tuturor înţelegerilor teritoriale deoarece acest proces poate continuala infinit.

Este ceea ce se întâmplă acum în nordul Kosovo, unde etnicii sârbi ar dori să imite ceea ce Kosovo a făcut Serbiei: o propunere recentă a Belgradului a fost o administrare a nordului provinciei Kosovo împreună cu UNMIK. De asemenea, recentele alegeri parlamentare anticipate din Serbia au dat posibilitatea organizării alegerilor în această parte a provinciei Kosovo. Statele care au recunoscut Kosovo ca stat dar şi altele au declarat că o divizare a Kosovo-ului după independenţă este inacceptabilă. Este o afirmaţie corectă, dar de ce nu s-a aplicat acest raţionament şi în privinţa Kosovo-ului în relaţia sa cu Serbia? Stabilitatea regiunii nu poate fi securizată prin standarde duble, mai ales când vorbim de regulile de bază ale dreptului internaţional precum cele care privesc construcţia statală.

Aşa cum Rosalyn Higgins scrie (citez din nou din excelentul său volum), „în această zonă regională, o minoritate a grupului predominant – poate conține persoane aparţinând minorităţii naţionale sau altei minorităţi etnice. Putem recunoaşte această situaţie în unele dintre statele secesioniste din Iugoslavia. De fapt, fiecare minoritate are propria sa minoritate şi frica de opresiune dărâmă şi mai mult piramida“ (Rosalyn Higgins, Problems and Process. International Law and How We Use It, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 125).

De fapt, auto-determinarea reprezintă pentru minorităţile naţionale cea mai de sus ţintă a conceptului de „drepturi colective“. Acest concept înseamnă că un anume drept aparţine nu unei persoane ci unui număr de persoane, unui grup care nu este un subiect de drept, nu are personalitate juridică. Dreptul acesta ar putea fi invocat numai de acel grup sau de reprezentanţii săi legali. Pasul următor este transformarea grupului într-un subiect de drept, cu personalitate juridică. Consecinţa acestei transformări este că – logic, acel drept devine un drept ce aparţine numai unui singur subiect. Dreptul „colectiv“ este astfel transformat într-unul individual! În consecinţă, finalitatea conceptului de drepturi „colective“ este contrară conceptului însuşi.

Drepturile colective nu sunt acceptate dintr-o serie de motive: ca substanţă, sunt vagi şi dificil de exercitat procedural, dificil de protejat deoarece pentru ca un drept să fie protejat, titularul său trebuie să fie uşor de identificat, ceea ce nu este cazul pentru drepturile colective.

Dacă aceste drepturi nu sunt acceptate de cvasi-majoritatea experţilor în drept internaţional, este acceptat ca drepturile unei anumite minorităţi să poată fi exercitate nu numai individual dar şi „împreună cu alţii.“

Această formulă este folosită în majoritatea documentelor internaţionale cu privire la minorităţi precum Convenţia civilă pentru drepturi civile şi politice, art 27, Documentul CSCE din 1990 de le Copenhaga, Declaraţia ONU din 1992 privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, religioase sau lingvistice, Convenţia Cadru a Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor naţionale din 1994.

Capotorti, fostul Raportor special ONU pentru minorităţi, celebru pentru o definiţie pe care a propus-o în 1978 pentru minoritatea naţională și care, conform cunoştinţelor mele, este valabilă şi astăzi a arătat că prevederile articolului 27 ale Convenției Cadru nu se „referă la grupurile minoritare ca deţinătoare de drept ale drepturilor înscrise în ea, ci mai degrabă accentuează necesitatea unei exercitări colective a acestor drepturi. Mi se pare justificat să concluzionăm că o corectă construcţie a acestei norme trebuie să aibă la bază ideea dublului său efect – protejarea grupului şi a membrilor individuali”.

Raportul explicativ al Convenţiei Cadru asigură, la rândul său, că acest document juridic  „nu implică recunoaşterea drepturilor colective. Accentul se pune pe protejarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care pot să-şi exercite individual drepturile sau împreună cu alţii…”. (Indent 13)

Comentariul la articolul 1 al aceluiaşi raport explicativ arată că „Articolul 1 se referă la protecţia minorităţilor naţionale ca atare şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestor minorităţi. Această distincţie şi diferenţa în formulare arată clar că nu sunt luate în calcul nici un fel de drepturi colective ale minorităţilor naţionale. Părţile recunosc totuşi că protejarea unei minorităţi naţionale se poate realiza prin protejarea drepturilor indivizilor aparţinând unei astfel de minorităţi”. (Indent 31)

În final, comentariul la articolul 3, paragraf 2 explică: „paragraful 2 asigură că drepturile şi libertăţile derivând din principiile Convenţiei Cadru pot fi exercitate individual sau împreună cu alţii. Recunoaşte astfel posibilitatea unei exercitări comune a acelor drepturi şi libertăţi, ceea ce este distinct de noţiunea drepturilor colective. Termenul de „alţii” va fi înţeles în sensul cel mai cuprinzător şi va include persoane aparţinând aceleiaşi minorităţi naţionale sau majorităţii.” (Indent 37).

Nu intenţionez să plictisesc această distinsă audienţă cu lungi citate din texte de drept. Ideea de bază este că drepturile colective se situează în afara standardelor internaţionale curente şi că „statalitatea” Kosovo-ului este construită, la cel puţin două niveluri, pe nerespectarea acestor standarde legale care exclud drepturile colective din regulile şi principiile acceptate: întâi, faptul că această entitate este construită pe exercitarea autodeterminării unei minorităţi naţionale şi în al doilea rând, faptul că drepturile colective sunt folosite explicit în Planul Ahtisaari pentru a crea garanţii pentru minoritatea sârbă care încă locuieşte în provincie. De fapt, poţi găsi menţionarea explicită a drepturilor colective în proiectul de „Constituţie” a Kosovo, inspirat de acelaşi Plan Ahtisaari. Într-adevăr, capitolul III al acestui document este intitulat „ Drepturi ale comunităţilor şi ale membrilor săi”.

Trebuie să vă spun că aceste exercitări ale drepturilor colective atât de uşor recunoscute de unele state membre ale UE – care au acceptat declaraţia de independenţă a Kosovo – sunt incompatibile cu valorile centrale ale Uniunii. Dacă cineva citeşte Tratatul de Reformă al UE adoptat în noiembrie anul trecut de statele membre UE mai ales articolul 1 privitor la drepturile Uniunii, va constata că „ Uniunea se bazează pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, domnia legii, respectul drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor apartinand minorităţilor”.

Această formulă are propria sa istorie care priveşte şi România. A fost iniţial inclusă în proiectul Constituţiei UE din 2004, ca urmare a unei propuneri comune româno – ungare. Textul iniţial propus de Ungaria menţiona cuvintele „drepturile minorităţilor” care puteau fi înţelese ca implicând drepturi colective. Ca rezultat al negocierilor bilaterale şi datorită insistenţei României, partenerii noştri maghiari au acceptat ca propunerea comună – trimisă printr-o scrisoare comună a miniştrilor de externe – să fie redactată  ca referindu-se la „drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Formularea finală a fost cea inclusă în Tratatul Constituţional (fără „ naţional” pentru a include şi alte minorităţi) şi preluată ca atare în Tratatul de la Lisabona.

Nu este nici o îndoială că ceea ce este acceptat de UE ca o valoare comună este conceptul de drepturi minoritare individuale şi nu colective. Este clar că baza pe care este construit Kosovo, ca stat, nu respectă vizibil valorile UE.

Cum poate fi acesta un experiment viabil? Sunt sigur că veţi găsi dvs. înşivă răspunsul potrivit.

Dragi colegi,

Acesta este motivul pentru care România nu agreează această evoluţie. Nu se pune problema câte ţări recunosc Kosovo ca stat. Recunoaşterea, precum ştiţi, nu are nici un efect constitutiv asupra statalităţii. Sunt oricum mai puţin de 40 de state care l-au recunoscut, ceea ce este chiar departe de optimista prognoză de dinaintea declaraţiei de independenţă (se prevedea recunoaşterea din partea a cel puţin 100 state). Problema este că principalele reguli internaţionale ce guvernează construcţia statală corectă sunt ignorate de dragul unei stabilităţi iluzorii care este departe de a fi realizată.

Un prim simptom al acesteia l-au reprezentat evenimentele violente din martie, din Kosovo, care au fost cu dificultate atenuate de prezenţa internaţională de acolo.

Ca urmare a „soluţiei” Kosovo, situaţia internă din Serbia este mai volatilă acum ca niciodată după dispariţia regimului lui Milosevici, în urmă cu 8 ani. Recentele alegeri din Serbia au confirmat acest lucru: victoria forţelor pro – europene conduse de preşedintele Tadici este numai relativă până la formarea noului guvern. Se pare că nu va fi format în curând. În Macedonia vecină (are graniţă directă cu Kosovo) care a nu a fost invitată să adere la NATO la summitul de la Bucureşti din cauza disputei cu Grecia pe seama numelui şi unde nota bene, o importantă minoritate albaneză trăieşte – situaţia politică este complexă.

Concomitent, consecinţele acestei situaţii pentru UE şi vecinătatea estică a NATO nu sunt de neglijat. Dar dacă aceeaşi „reţetă” este folosită pentru Transnistria, Crimeea,  sau pentru Abhazia şi Osetia de Sud sau chiar pentru Cecenia?

Toate aceste nume „exotice” sunt regiuni în directa vecinătate a UE şi NATO, unde atât UE şi NATO au interese strategice. Aceste interese sunt legate de necesitatea promovării stabilităţii şi prosperităţii pentru ca spaţiul UE şi NATO să fie mai sigur. Pentru a beneficia de stabilitate şi prosperitate în aceste zone strategice, este necesar să exportăm acolo valorile noastre comune care sunt reunite în formula „democraţie, domnia legii şi drepturile omului” care conţine şi „drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor”. Acestea sunt valorile Europei, care au făcut ca şi Cortina de Fier să se dizolve în partea întunecată a abisului istoriei. Acum trebuie să le aducem şi în zona Mării Negre, care este importantă pentru resursele sale care „hrănesc” Democraţia Europeană. Aceasta este adevărata miză a respectării standardelor şi a dreptului internaţional. Dacă nu le respectăm, nu le putem cere altora să le respecte.

Dragi colegi,

Sunt sigur că prestigiosul dvs. Centru a analizat deja rezultatele recentului Summit NATO de la Bucuresti. În timpului mandatului meu ca premier, România a aderat la NATO şi sunt mândru că România a găzduit cel mai mare Summit NATO din istoria Alianţei.

Sunteţi la curent cu dezbaterile din interiorul Consiliului NATO – Rusia unde pentru prima dată în istoria acestui organism, a participat şi preşedintele rus. În timpul carierei mele politice, am învăţat un lucru: nu există coincidenţe în politică şi acest lucru este valabil şi pentru politica externă de asemenea.

Summit-ul NATO nu a putut să ia o decizie cu privire la acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei, permiţându-le să avanseze pe drumul aderării la NATO. De ce? Un răspuns simplu ar fi că Aliaţii nu au ajuns la un consens asupra acestui lucru, aceasta bazându-se pe neîndeplinirea criteriile NATO de către cele două ţări, care ar putea fi adevărat. Sprijinul popular al Ucrainei pentru aderarea la NATO este de maximum 30% în cel mai optimist scenariu şi realizarea standardelor sale democratice este departe de profilul idealist al supraestimatei Revoluţii portocalii, deja uitate. Georgia nu este departe de acelaşi profil.

Un răspuns alternativ poate fi găsit în deja menţionatele dezbateri în cadrul Consiliului NATO – Rusia şi în evoluţiile ulterioare şi aş putea spune că nu sunt decât simptoame ale unei construcţii politice menite să sprijine o ţintă strategică sigură şi să arate că vecinătatea Democraţiei europene nu a fost încă câştigată pentru stabilitate şi prosperitate.

În cadrul NRC, fostul preşedinte rus şi actualul premier a susţinut că statalitatea Ucrainei este o structură fragilă, uşor de fărâmiţat pe baze culturale diferite, într- o parte vestică şi una estică şi sudică (pentru dvs, partea sudică a Ucrainei, mai precis Regiunea Autonomă a Crimeei găzduieşte faimoasa flotă rusească a Mării Negre). Aproape imediat după summit, între Georgia şi Abhazia, de fapt Rusia, a izbucnit o nouă fază a aşa numitului conflict îngheţat – vă amintiţi acuzaţiile cu privire la doborârea avioanelor georgiene plus decizia Rusiei de a îmbunătăţi relaţiile cu separatiştii. Și această fază continuă. Sper ca Georgia şi Rusia să acţioneze responsabil şi evenimentele să nu degenereze într-o dispută puternică. Vinerea trecută, când pregăteam acest discurs, cotidianul rusesc Kommersant conţinea un interesant articol referitor la eforturile Moscovei privitoare la soluţionarea conflictului transnistrean, bazându-se pe angajamentul reînnoit al Moldovei de neutralitatea vis a vis de NATO. Ziarul sublinia de asemenea „cheia” morală a acestei poveşti: ne-aderarea la NATO (a Moldovei în acest caz) poate conduce la reunificarea ţării şi integritatea sa teritorială. Săptămâna trecută, primarul Moscovei îşi exprima unele opinii referitor la anumite drepturi ale Rusiei asupra Crimeei Ucrainene şi asupra Sevastopolului, mai ales unde este prezentă flota rusească a Mării Negre.

             România este o ţară care are o relaţie specială cu ambele regiuni pe care le-am menţionat deja. România nu este numai un vecin direct al Balcanilor dar şi al Vecinătăţii Estice, incluzând regiunea Mării Negre. Cunoştinţele României cu privire la regiunea lărgite a Mării Negre este la fel de profundă ca şi înţelegerea ei a asupra Europei Estice. De fapt, România realizează geografic o punte între Balcani şi Vecinătate Estică. România este acum frontiera externă estică a NATO şi UE şi în această calitate, are o responsabilitate specială în răspândirea mai departe a valorilor Europei Democratice şi în „avertizarea timpurie” împotriva riscurilor şi ameninţărilor venind dinspre această zonă, inclusiv atunci când anumite poziţii europene pot crea complicaţii în viitor la deja existentele probleme ale acestei vecinătăţi. Aceasta explică de ce poziţia României privind Kosovo a luat în considerare implicaţiile unei soluţii bazate pe omiterea standardelor dreptului internaţional. Construcţia democraţiei şi prosperităţii se face pe baza solidă a respectării depline a acestor standarde.

Această viziune cheamă la o mai bună regândire a celei mai potrivite căi de abordare a acestor riscuri şi ameninţări, înainte ca lecţiile învăţate din propriile noastre greşeli să ne oblige la acest lucru; de asemenea la o abordare mai responsabilă a ambelor regiuni şi la o solidaritate sporită a statelor UE şi NATO în vederea protejării intereselor comune ale comunităţii de valori europene democratice. România este pregătită să contribuie la acest efort. Ca întotdeauna.

Vă mulţumesc pentru atenţie.